O dimineaţă din viaţa organelor

Dimineaţa, după un şou unde a curs cu multă băutură şi care s-a prelungit ceva mai mult, organele îşi reîncep cu greu activitatea. Pula s-a trezit ca de obicei prima şi nu dă pace la nimeni. Se fâţâie de colo colo prin chiloţi, vrând să iasă la aer.

Pula (veselă):   Hai bă, trezirea! Ce-i cu lenea asta pe voi, mă? Puţină mişcare!

Stomacul (nervos):   Asta e nebună!

Creierul (făcând un efort să fie coerent):   Păi dacă doarme toată ziua... S-a trezit dintr-odată cu energie. Că dacă o pui să-şi facă meseria, atunci când trebuie, imediat face mofturi.
Las că le zic eu la mâini să te scuture îndată mai a dracu', să nu-ţi mai vină să faci atâta mişcare.

Pula:   Hai şefu, că e o dimineaţă frumoasă. Serios că nu se merită să stăm în pat şi să gogim.

Stomacul (nedumerit):   Bă, care l-aţi văzut pe Ficat? A mai venit aseară la somn? Sau a rămas pe-afară ca de obicei? 

Creierul:   Cine dracu mai ştie ce s-o întâmplat aseară... Eu nu-mi aduc aminte mai nimic.

Nasul (dezgustat):   Bă, ce pute aici aşa tare? Voi nu simţiţi nimic? 

Ochii (ofticaţi):   O fi de la Cur că numai el îşi dă aere toată ziua. Eu nu simt nimic, da de vreo jumate de oră lăcrimez a naibi de tare. Bă Cur! Dă-te-n veceu de organ inutil! Închide-te în budă şi stai acolo sau ia Pula cu tine şi mergeţi unde vreţi...

Creierul (râzând):   Pula în Cur! Asta da idee!

Pula:   Ia lăsaţi başca. Eu am altă condiţie socială, da? Nu umblu cu nici un cur, mai ales cu puturosul ăsta. Sunt un organ serios. Am funcţii mult mai importante de făcut.

Curul (zâmbind sarcastic):    Ai putea să te reprofilezi, care-i problema? Şi aşa pizda o vezi o dată la zece ani. Că în rest, ai noroc de patronu' ăsta că-i place tare băutura. Dacă nu te-ai putea pişa, ai fi un organ inutil.

Pula (profund indignată):   Mă piş pe voi toţi! Şi gata, nu mai vorbesc cu nimeni.

Mâna dreaptă (cuprinzând Pula de gât cu fermitate):   Hai dragă, că avem treabă. Ordine noi de la Şefu. Una scurtă că îndată patronu' se apucă iar de băut, şi am treabă. Promit că nu te dau cu capul de faianţă ca data trecută.

După câteva minute...

Creierul (din nou autoritar): Gata pauza domnişoarelor! Pregătiţi-vă pentru o zi de muncă grea şi obositoare! Înainte marş!

Unde-i lege nu-i tocmeală

Extras din Monitorul Oficial

Organele de partid adoptă prezenta hotărâre: 

Lege de interes universal 

Art. 1 Ziua de 29 noiembrie este declarată "Ziua Universală a venerării Marelui Conducător". În această zi, fiecare cetăţean este obligat ca pe cel puţin un perete să ataşeze tablouri sau fotografii în format minim A2, cu Marele nostru Sof, Lumina ce ne călăuzeşte prin întunericul nopţii. Este strict interzis de a avea alte gânduri decât cele de bine îndreptate spre Liderului Suprem. Munca se va desfăşura normal, dar fără a fi plătită, pentru că banii nu pot aduce fericirea, aşa cum poate să o aducă un asemenea eveniment măreţ. 

Art. 2 În weekend-ul dinaintea sau cel de după grandioasa sa zi de naştere, Respectatul Lider va da de băut. Asta în funcţie de cum are el chef, normal. Nu i se poate impune absolut nimic. În loc de manifestări grandioase, cetăţenii vor sta pe toată perioada weekend-ului închişi în case. Raza de soare care este el, nu ştie exact unde va da de băut, aşa că e de preferabil, ca în momentul alegerii unei locaţii, crâşma să nu fie populată de eventuali dârlăi care să ocupe inutil spaţiul şi să consume degeaba aerul Marelui General. 

Art. 3 Norocoasele chelneriţe, cele care vor avea deosebita onoare de a servi suita de personalităţi care vor participa alături de Gloriosul Căpitan la festivităţi, nu au voie să îl privească în ochi. De lumina vie ce pleacă de la pupilele sale şi inteligenţa ce se revarsă odată cu ea, nu poate avea parte orice muritor. Părintele naţiunii este întotdeauna un gentleman şi el va încerca să plătească. Va fi refuzat categoric, chiar dacă el insistă. Chelneriţele vor achita din salariul lor toată nota de plată, lăsând şi un bacşiş considerabil.

Art. 4 Cei ce vor fi invitaţi nu vor trebui să aducă nici un cadou Excelenţei sale, deoarece nu există în univers darul perfect pentru persoana perfectă aşa cum este el. O asemenea faptă ar însemna, mai degrabă, o jignire profundă pentru Invincibilul Comandant. Totuşi cei ce vor participa, vor fi obligaţi să mai ceară încă un rând de băutură, pentru a sublinia încă o dată, asta dacă mai era nevoie, mărinimia Înţeleptului.

Art. 5 Nerespectarea acestor articole va duce la sancţiuni grave, începând de la trasul pantalonilor jos, în public, până la împuşcarea în rotulă a celor ce săvârşesc aceste grave infracţiuni. Se poate ajunge chiar şi la  puşcărie pe viaţă.


Prin aceste rânduri, noi muritorii aducem un mare omagiu Preaiubitului şi Prearespectatului Sof şi cu sinceră bucurie în suflet îi mulţumim fierbinte, că ne călăuzeşte paşii spre un viitor plin de împliniri.

La mulţi ani, Coae!

Teatru

La o masă în parc doi lăţei trecuţi bine de prima şi a doua tinereţe, bagă o tablă. Unul e morocănos, Gogu şi celălalt, Militon e cât se poate de nepăsător. Decor de toamnă.

Gogu - Ce cîcat!

Militon - Ce cîcat?

Gogu - Viaţa asta.

MIliton (zâmbind pe sub mustăţi) - Să înţeg că nu ţi-o aprobat ăi de sus cererea de schimb de domiciliu. Da ce te mănăncă pe tine să pleci, tocmai acum, la bătrâneţe? Aici la pizdă se trăieşte încă bine.

Gogu (iritat) - Pe o pizdă bătrână? Pe dracu'. Umezeala asta mă omoară. Dau juma de pensie numai pe pastilele pentru reumatism. Ăsta-i trai? Pentru asta am muncit o viaţă întreagă?

Militon - Se putea şi mai rău...

Gogu (şi mai iritat) - Şi la puletele ăla de primar dacă nu mergi cu o atenţie, ceva, nici nu te bagă în seamă. Cică nu sunt locuinţe decât în zona curului, la nefamilişti. Toată lumea ştie că e zonă mlăştinoasă şi nu poţi sa faci nimic acolo. Şi miroase şi a canal.

Militon (cu un rânjet satisfăcut care descoperea ultimii doi dinţi, amintiri din tinereţe) - Şase - patru.
Iarna e naşpa în cur şi să vezi cum e când bate vântu'. Îţi trece de toate.

Gogu (cu lehamite în glas) - Tuţ poarta mă-tii, of, of, of, ce zaruri de cîcat.

După o pauză de gândire şi două mutări inteligente Militon arestează zarurile. Joacă numai el. Gogu neavând momentan ce face, scoate din buzunarul de la piept o poză boţită şi mâzgâlită cu mină de pix.

Gogu (mândru) - Uite-l pe ficior-miu. O emigrat acu doi ani pe un coi de director. Îi merge bine, căldurică toată ziua, e curat acolo, are nevastă şi doi copii şi locuieşte într-o casă cu două etaje. Are bani, are de toate. Cică îşi permite în concediu să ia tot familionu şi să meargă pe o pizdă exotică de secretară şi să se relaxeze ca boierii.

Militon - Las că noi şi strângem bani, de pastile. Pfff! Ţi-ai luat încă un marţ, prietene.

Apoi strângând piesele şi tabla zise:
- N-am cu cine juca azi. Hai, moşneag, că te cinstesc c-o bere la bodegă, să-ţi mai treacă oftica.

Tezaur găozaur

Dacii ne-au lăsat moştenire un tezaur inestimabil de valoros. O mulţime de cuvinte folosite de ei pe când făceau socializare cu romanii la Dunăre, le mai folosim şi azi: brad, brânză, varză, viezure, căcat, barză şi suntem şi azi consideraţi un popor dârz, ca zimbrii care zburdă prin codri. Dar cele mai importante aspecte din viaţa lor rămase şi astăzi, sunt sărbătorile. Şi dacii aveau o grămadă: "Ziua aruncatului în suliţe", "Sărbătoarea Ursului",  "Halloweenul", şi multe altele, că ştiau să se distreze. Nu de puţine ori o ardeau cu rachie până dimineaţa şi se borau pe ei sau dormeau cu capul pe masă sau pe calea ferată. De weekend-uri nici nu mai pomenesc. Şou total. Mai naşpa era de halouinu ăla, că în crâşme, dacă nu erai costumat în vampir, pirat, prinţesa daiana sau maicăl gecsăn ori nu te primeau, ori se uitau toţi lung la tine. Unii numai cu un singur ochi, că erau piraţi.

Doar dacii liberi, cei cu atitudine, s-au răzvrătit şi au venit îmbrăcaţi decent sâmbătă seara. Cu haine normale. Ei au venit să bea ceva. Aşa cum fac din moşi strămoşi, fără motive speciale. Ce dacă masele de oligofreni care fraternizează cu occidentul fut mai des decât o dată pe an? Treaba lor. Noi ceilalţi futem o dată, dar o facem cosmic şi cu siguranţă nu de halouin. Dar să revenim la strigoii noştri.
- Ce-ai păţit coaie, te-a bătut cineva? Eşti bine?
- M-am costumat în vampir. Ca să-i sperii pe toţi că aşa e tradiţia. Azi sug sânge!
- Normal, că în rest sugi pula.
Cam aşa e şi cu sărbătoarea asta.

Dacă tot au vrut unii ieşirea din monotonia zilnică a frecatului de mentă de la servici, puteau fi puţin mai originali. Spre exemplu, dacă îşi trăgeau pe cap un prezervativ, puteau spune că s-au deghizat într-o pulă. La unii e de înteles de ce s-au făcut vampiri. Ei arată ca o pulă zilnic, şi pe ei îi iertăm. Sau puteau să se ungă pe la gură cu căcat, şi aşa semănau mai bine cu un cur. Sau puteau merge la săpat şanţuri.
- Am un pempărs pe cap. Semăn cu un căcat. Vreau să beau o bere la un preţ de trei ori mai mare decât cel normal. Oare am vreo şanşă?
- Normal, doar e halouin, ce plm.
Posibilităţile sunt foarte multe.

Singura chestie adevărată ce m-a făcut să simt ceva de sărbătoarea asta a fost sperietura ce-am tras-o când i-am văzut pe toţi monştri la un loc. În rest...
Sărbători fericite?

Film aproape poliţist

Cu coaiele umflate

Dimineaţa veni, în sfârşit, după o noapte ridicol de plictisitoare, fără prea multe evenimente notabile, curmând starea de lehamite care cuprinsese toată secţia la final de program. Soarele tocmai se ridica timid peste copacii din parc, pornind iar drumul său zilnic pe cer, amorţind în acelaşi timp şi răcoarea de afară. Lumina sa aurie începuse a dezveli încet umbra de pe statuie, descoperind astfel şi o urmă umedă, foarte stranie, care se scurgea printre litere. Acea pată nu a rămas foarte mult timp ascunsă de ochiul vigilent al justiţiei şi într-un timp record, cel mai temut jandarm din univers sosi la locul crimei. Urma era proaspătă, dar el trebuia să se mişte repede. Lupta era contra cronometru deoarece căldura de afară începuse deja să evapore probele incriminatorii. Comixarul se aşeză în genunchi, se aplecă şi îşi înfipse vărful nasului în băltoacă. Inspiră adânc de câteva ori. "Pişat, gândi el profund. Pare a fi pişat." Ca să fie sigur, inmuie şi un deget în băltoacă, pe care apoi în băgă în gură. Simţurile sale superdezvoltate nu l-au făcut de ruşine niciodată. Într-adevăr, era pişat şi era proaspăt. 

Pentru comixarul moldo, vandalii erau inamicii publici numărul unu în ţară şi stârpirea lor era prioritatea lui numărul unu. Învăţase multe trucuri în cariera sa, împingând babele şi moşnegii care protestau în faţa primăriei că li s-a tăiat pensia. Ştia să scrie şi amenzi, cei drept mai greu, pentru că pixul şi cartea nu au fost niciodată punctele lui forte şi acum nici nu avea vre-un sens ca să-şi umple capul cu toate prostiile. "Un poliţist care gândeşte e un mit", i se tot spunea la academie, şi el a acceptat pe deplin această idee. Dar lipsa de carte l-a făcut mai ambiţios decât ceilalţi care ştiau să citească. "Eu scriu cu bastonu direct pe ficat!" era motto-ul lui. "Am să prind făptaşul cu orice preţ!"

În acea noapte comixarul îşi prelungi orele de servici, pitulându-se în boscheţi şi punând la cale cea mai amplă operaţiune de filaj din viaţa sa. Ochii săi ageri nu scăpau nici un detaliu iar urechile sale clăpăuge înregistrau toate sunetele suspecte. Mâna sa era încordată pe baston, fiind gata să lovească şi într-o fracţiune de secundă dacă era nevoie. Totuşi, în jur, totul era atât de liniştit, încât bravul om al legii adormi buştean după nici o jumătate de oră de pază. De-odată duşmanii apărură brusc şi pe neaşteptate de pe o altă alee. Se clătinau puţin şi se ciocneau câte-odată unul în altul din cauza mersului în zig-zag. Unul se opri brusc şi zise: "Coaie, stai să ma piş!" Şi se porni spre tufe, deschizându-şi prohabul şi scoţându-şi ştromeleagul afară. Un jet de pipi ţâşni cu boltă, căzând fix pe caşcheta şi faţa comixarului, trezindu-l din somnul său dulce. Dar era prea târziu. Era deja ud.

Colegii l-au găsit abia dimineaţă, zăcând în baltă, suflând din ce în ce mai greu. Încă mai ţinea în mâna dreaptă bastonul, ca un adevărat războinic. Avea urme de pişat pe faţă şi pe uniformă. Un coleg i-a ridicat puţin capul. Comixarul a zâmbit forţat, apoi a şoptit cu ultimile puteri: 

- Un fleac. M-au ciuruit!

Şi leşină în braţele camaradului. 

Unşpe Zece Zece

Foarte rar se mai întâmplă aşa ceva. Eu am rămas mut de uimire când am aflat şi sincer mi-a părut rău că în momentul ăla, dormeam, de rupeam patul sub mine. Azi a fost zece a zecea doomizece la ora zece şi zece. Adică mulţi de zece, dacă nu v-aţi prins. Şi zi de salar la egăr. Şi o grămadă de handralăi s-au gândit că e bine să-şi unească toţi odată destinele, cu mândrele lor, convinşi că atâţia zece la grămadă e de bine. O să vadă ei mai târziu. Mă însuram şi eu dimineaţă, nu refuzam aşa o ocazie, dar cum am mai zis, dormeam mult prea bine. În fine, zile importante în calendar o sa mai fie, nu-mi fac griji. 

Chiar mâine, cică e una dintre ele şi am auzit că o să fie un eveniment şi mai rar, care cu siguranţi va eclipsa ziua de azi. Aproape astronomic de important. Chiar începând cu miezul nopţii, pentru a porni festivităţile, miliarde de artificii vor lumina cerul nopţii până dimineaţă, de o să se vadă până în America, şi mii de porumbei albi vor zbura fericiţi în toate cele patru zări. Oceanele vor fierbe, frunzişul auriu va fremăta şi egăr se va opri din defrişat. O să fie emisiuni şi pe otv.  Sărbătoare mare. Şi noi, la evenimente dintr-astea ne sacrificăm bucuroşi ficatul. Nu supărăm niciodată zeii, mai ales că ei ne-au dăruit o aşa zi. Unică!

Nu pot să mă abţin şi trebuie să spun, chiar dacă sunt puţin emoţionat:

La Mulţi Ani, Elena! 

Ochii tăi ageri să vegheze asupra noastră, a tuturor!

Superliga Tinerelor Femei de Comitet

Partea a II-a - O nouă ordine mondială

"Istoria ne învaţă că rozul pur stă la baza creaţiei universale, iar dacă movul de sine stătător mai are o şansă în faţa lui, maroul este complet anihilat, distrus şi şters din amintirea cosmică."

Fanta Roz

Departe de ochii lumii, nou înfiinţata Superligă a Tinerelor Femei de Comitet (pe scurt STFC) se antrena din greu pentru a trece cel mai important test de bărbăţie feminină. Adică turnatul vinului din bidonul de cinci kile cu gura largă, în altă sticlă cu gura mai îngustă, muci fiind, fără să dea pe lângă, trebuind să găsească şi soluţia cea mai elegantă, că doar erau nişte doamne. Şi asta pentru că până atunci, acest lucru era considerat imposibil de făcut de vreo deţinătoare de zâmbet vertical. Dacă Zmuca şi Hellen Ochi de Vultur  ţineau de sticla mică Bomberwoman nu putea ridica singură bidonul de cinci kile. Dacă se schimbau între ele, ba una turna prea repede, ba cealaltă nu nimerea. Nasoală treabă. Dar, aşezându-se dezamăgite în iarbă lângă celelalte supereroine, Ina Felina şi Aaelena, şi-au adus aminte de motto-ul Superligii Gentlemenilor şi atunci au avut dintr-o dată o revelaţie cosmică. "Da, noi nu putem bea din bidon?", au exclamat toate în cor! Apoi fericite că au trecut testul de bărbăţie, s-au întins pe iarba moale şi s-au apucat să vadă apusul.


Dar asfinţitul acela a fost foarte ciudat. Şi asta nu de la vin. Vinul era bun, că era de la Winetu şi el îl face de să te pizdeşti eficient nu să ai vedenii. Ei, tocmai asta li se părea că au. La orizont soarele proiecta o lumină stranie, maronie, ceva ce nimeni nu mai văzuse până atunci, atrăgându-le mult atenţia. S-au gândit că nu e nimic deosebit, doar un fenomen atmosferic mai ciudat, dar Hellen cu privirea ei uimitoare zări puhoiul distrugător ce se revărsa, ameninţarea uriaşă şi oamenii care fugeau din faţa dezastrului. Mult fum maro, multă agitaţie, multă disperare şi nimeni capabil să pună punct acestui lucru îngrozitor. Ştiind de-acum că sunt ultima şansă pe care o avea planeta în faţa monştrilor, au plecat să-i înfrunte bărbăteşte, cum numai nişte adevărate femei de comitet puteau. Au plecat la luptă folosind binecunoscutul lor slogan de îmbărbătare: "Hai noroc şi-n pizdă fire in the hole!"

*

Ajunse la locul bătăliei au văzut îndată cu cine aveau de-a face. În faţa lor se înfăţişau scene teribile. Extratereştrii maro devorau totul în calea lor: case, maşini, drumuri, poduri, aproape ca la indundaţie. Zgomote teribile zguduiau satul iar copii plângeau de mama focului, babele se văitau că şi aşa e mică pensia şi minorele suspinau ştiind că Superliga Gentlemenilor era încercuită. Tinerele Femei de Comitet priveau neputincioase păstrând deocamdată o distanţă apreciabilă de invadatori..
- Cât de mulţi sunt, exclamă Zmuca cuprinsă puţin de panică. Cum o să-i pizdim pe aştia, fără ajutorul gentlemenilor?
- Dacă ne băgăm pe ei aşa cu tupeu nu rezolvăm nimic şi o să păţim acelaşi lucru ca şi gentlemenii. Cu ăştia trebuie altfel să ne batem. Altfel nu avem nici o şansă.
Dar aducându-şi aminte de o legendă veche, dar foarte adevărată şi care funcţionase eficient în trecut, Ina Felina spuse:
- Staţi puţin! Am o idee care s-ar putea să meargă. Apropiaţi-vă!
Le şopti ceva la ureche. Zmuca şi Aaelena zâmbiră. Bomberwoman se scârpină de mirare în cap. Hellen exclamă: "Dacă e musai, e musai!"

Invadatorii se apropiau de Rădăuţi, iar armata era înfrântă. Jandarmeria era şi ea complet distrusă, că ei nu ştiau tare multe în arta războaielor intergalactice, ei ştiau numai să dea amenzi la ăia care beau o bere la statuie şi se pişau între copaci la lac. Dar ca în filmele americane cu hepi end, Superliga Tinerelor Femei de Comitet a apărut ca dintr-un vis, fiind toate îmbrăcate în halate, hotărâte să oprească o dată pentru totdeauna atacul extraterestru. Ei aveau moralul ridicat şi se uitau cu superioritate la cele cinci eroine. Deşi numărul lor era colosal, în comparaţie cu apărătoarele, asta era cam tot ce mai puteau arunca monştrii în luptă. Asaltul începuse repede, fără prea multe preliminarii, extratereştrii năpustindu-se cu toată viteza asupra oraşului. Tinerele nu schiţau nici un gest. Aşteptau ca invadatorii să se apropie la distanţa optimă pentru anihilarea totală. Şi de-odată ele îşi scoaseră toate odată halatele rămânând cu zâmbetele verticale descoperite. Se ţineau una pe alta de mână ca să efectul să fie şi mai devastator. O lumină puternică roz, mai strălucitoare decât o mie de sori învălui peisajul mohorât, incinerând tot ce era maroniu, nimicind cu o singură lovitură întreaga forţă a cotropitorilor. Totul se petrecuse într-o fracţiune de secundă. Nici n-au ştiut ce i-a lovit, aşa de intens a fost totul şi au căzut seceraţi în alergare. Anihilarea a fost completă. Nimic ce era de origine extraterestră nu a supravieţuit.

Superliga Gentlemenilor a supravieţuit încercuirii. Deşi situaţia era mai mult decât maronie, ei au avut cumpătul necesar, ştiind că până la urma se va găsi o situaţie favorabilă şi onorabilă ca totul sa se schimbe înapoi în roz. După bătălie a curs cu mulţumiri şi medalii, ba chiar eroii au fost propuşi să conducă şi lumea, spre binele ei, evident, dar ei modeşti fiind au refuzat. Economia Volovăţului a fost distrusă, dar ajutoarele de la guvern şi cele de la gigi becali au început, încet, încet să aducă satul înapoi pe linia de plutire. Rădăuţiul, cu marile sale valori culturale a fost salvat de curajul ambelor Superligi, iar ca mulţumire, ziua de 30 septembrie a devenit zi internaţională de băut şi chefuit, cu festivităţi grandioase. Ziua coincide şi cu aniversarea celor 15 ani plus, de la naşterea supereroinei Zmuca, eveniment sărbătorit evident cu multă băutură.

 Harta cu desfăşurarea ostilităţilor

La mulţi ani, Andreea!

  

Superliga Tinerelor Femei de Comitet

Partea I - Invazia

       "Legenda spune că lumea poate fi salvată. Dar nu vor fi cei cu pula mare care o s-o salveze. Ei, cel mult se vor jertfi pentru acest ideal, deşi acest act suprem va fi în zadar pentru ei!" 

Mama Omida

Din curul imensei noastre galaxii, o rasă cu totul necunoscută omenirii, se holba prin telescoape spre Pământ, cu râvnă mare pentru bogaţiile planetei noastre albastre. Gândurile lor erau negre. Planeta lor secătuită nu le mai permitea un trai decent şi astfel ajunseră disperaţi. Revoltele erau din ce în ce mai dese, neajunsurile creând probleme şi mai mari, peste care reuşeau să treacă din ce în ce mai greu. Aşa de disperaţi erau, încât minţi inimaginabil de deştepte au hotărât să invadeze pământul, să sustragă cu forţa ceea ce le era lor mai de preţ, gândindu-se ca superioritatea lor covărşitore va fi avantajul de care aveau nevoie. Plus elementul surpriză. Şi în plus pământenii păreau cam proşti şi uşor de cucerit. Şi s-au apucat de făcut calcule, planuri şi tactici. Au comparat mii de locaţii pentru a porni invazia şi în final au găsit locul perfect, cel puţin din punctul lor de vedere. Apoi, curbând spaţiul şi timpul, invadatorii au început saltul interstelar, trimiţând trupele de asalt ce vor aduce atâta calamitate pământului, bulucindu-se ca oile în faţa planetei albastre.

Ca să facă economie de curent, primarul pedelist din Volovăţ a hotărât ca pe timp de noapte să se stingă cele două becuri din sat, razele Lunii fiind mai mult decât suficiente pentru a lumina singura stradă asfaltată. Nefiind deranjaţi de acest aspect, oamenii îşi făceau în continuare treburile nocturne fără să aibă habar de ceea ce va urma. Ghiţă reuşea fără probleme să ducă la gură, pe întuneric şi a doua sticlă de rachiu, hoţii acţionau cu mai puţin stres iar, în livadă, Maricica îi făcea un grumaz bărbăţiei lui Ionică, fix sub mărul unde el a vrăjit-o pentru prima dată. Era atât de romantic, mai ales că în lumina diafană el o mângâia şi pe creştet. De-odată o sclipire intensă, maronie lumină cerul făcând-o pe Maricica să tresară.
 "Iubi, ce s-a întâmplat?"
 "Nu ştiu fă! Tu suge acolo...!"
Toată noaptea din cer au căzut stele maro, lăsând în urma lor dâre maro, cam ca artificiile de căcat de la zilele rădăuţiului. Papuşoaiele erau toate culcate la pământ iar lanurile de barabule erau pline cu nave de origine necunoscută. Dis de dimineaţă, toată lumea din sat s-a strâns pe câmp, cu mic cu mare ca să vadă minunea. Şi cum căscau gura ca la circ, un număr inimaginabil de extratereştrii au ţâşnit din navele lor, luând cu asalt comuna.

*

Între timp la Palma, aburii alcoolului creau momente de contemplare melancolică maximă. Zilele erau din ce în ce mai scurte, iar din când în când aerul rece aducea cu el mirosul toamnei. Uneori mai aducea şi mirosul unei beşini sau izul vre-unui ciorap purtat ceva mai insistent. După o vară fierbinte, plină de evenimente, Superliga Gentlemenilor cu Puteri Limitate mahmurea pe izoprene, obosită după munca depusă pentru binele omenirii. Ascultau muzică la radio şi sorbeau fericiţi bere rece la sticlă, privind mândri jarul perfect deasupra căruia sfârâiau micii de la kilăr. Făceau şi glume misogine. Dintr-o dată radioul din Beatmobil încetă a mai cânta melodia, o voce de bărbat anunţând grav:
 "Teroare le Volovăţ. Nimeni de pe planetă nu mai e în siguranţă. Armata face tot posibilul să oprească răspândirea fiinţelor venite din cosmos. Oraşul Rădăuţi, leagăn al civilizaţiei mondiale e în pericol iminent. La fel şi Marginea."
În general supereroii nu gândesc de două ori când există pericol şi nici nu ezită, ci pleacă la bătălie, punându-şi sănătatea sau chiar viaţa în pericol pentru binele celor mulţi. Aşa au făcut şi aceşti supereroi.

Extratereştrii înaintau cu forţă, distrugând totul iar oamenii, fără speranţă, fugeau îngroziti din calea lor. Numai cinci stăteau pe loc, cu privirile aţintite asupra inamicului, dârji, neînfricaţi şi cu pula mare. Bătălia pentru omenire stătea să înceapă. Şi POC! Pârţâşnicov scotea flăcări pe cur de mânie, culcând la pământ câte un miliard de invadatori o dată. Melman ucidea şi schilodea în masă cu ciorapul. Zmucştain trăgea precis cu lasere din ochi iar Winetu când trăgea câte un pumn în vre-unul îi mai mureau vreo trei pe acasă la nefericit. Când alienii se apropiau de Căpitanul Sof, îi apucau pe toţi căscatul a somn şi cădeau seceraţi cu milioanele. Atacutile extratereştrilor se spărgeau de cei cinci eroi aşa cum se sparg valurile oceanului de stânci sau sticlele de bere pe asfalt. Cu spume. Totuşi după două zile de batut bine şi cu un număr astronomic de victime de partea celor răi, Superliga a fost, în cele din urmă, învăluită din toate direcţiile şi parţial îngenuncheată. Numărul lor era mult mai mare decât crezuse proteveul la început şi se părea că din acel moment lumea aparţinea invadatorilor şi era la discreţia lor viitorul civilizaţiei oamenilor. Superliga nu omorâse nici măcar un sfert din potenţialul de atac al inamicului. Frica începuse a se cuibări în sufletele tuturor.

Sfârşitul primei părţi.

Stăpânu ghiulelor - Varianta bulibăşască

A fost ho dată ca nicihodată un bulibaşă ântr-un capăt di sat care avea un ochi dă sticlă şi unu care-i scăpăra şî flăcăra şî care se hocupa cu şmanglitul dă inele şî dă ghiuluri dă aur, pe care după aia le vindea pă la proşti prin piaţă. Şî hîntr-o zî, dar-ar bolile pamântului în familia sa, s-o făcut cu zăce ghiuluri nou nouţe, haduse de un neam de-a lui din ghemania. Hîntr-o zi, tuciuriu' drecului ş-o dat seama că un ghiul din ălea zăce ie făcut cu farmece, că când îl punea pă dejtu mijlociu putea s-arete muie la dujmani, făr' ca ăia să-l vadă şî să să prindă. Restu dă nouă ghiule le-a măritat pă la gherţoi: opt le-o vândut la nişte manelişti, ca să se dea şi ei mari jmecheri prin sat, şî ultimu l-o dat ca cadou la mireasă, la nuntă la ficioru lu văr-su, plus doo mii de euroi, că îi plăcea dixtracţia şî îi plăcea să să arete mare bulibaşă, fără număr. Hatunci pă năvastă-sa onceput s-o roadî tare hinvidia şî s-o mănânce la păsă, că ştia că când bulibaşă avea ghiulu' pă dejt mai hobijnuia să treacî şî pă la curve. "Îi tai belengheru ăla bleg dacă-l prind, fu-tu-i soarele mă-sii!", gândi ea nervoasî.

Sara când veni îl luă pă bărbat la hîntrebări, haplicându-i şî vreo doo culişere pi schinare şî unu în ochiu' di sticlî, di faţî cu puradei cu tăt. "Porc ţâgan curvar, stai cî ti ciufulesc io, tuţ neamu mă-tii!" Şî din lupta care o urmat, piranda o reuşît să-i zmulgî ghiulu' de pe dejt. Şî s-o apucat sî alergi prin curti ca o gainî fărî cap şî sî urli ca bezmetica: "Mai preşios! Mai preşios!" Da' cum alerga ca o jitî fărî stapân, proasta drecului s-ompedicat ş-o dat cu muia di ţarînî, prapadind totodatî şî preţiosu' ghiul prin earba crescutî mari. Na amu cautî-l. Tăţ ţâganii erau cu făţoaiele-n iarbă, scotocind dupî ghiul, cî mari avere mai pierduserî şî iera mari ocarî la suflet. De la furie ochiu' nevânăt a lui bulibaşă s-o apucat să flăcăreze şî mai tari. Profitând di neatenţia lu tat-su care iera amu hocupat cu tuningu aplicat lu mecla lu muier-sa, un puradel găsî ghiulu, dar se hotărâse s-ăl ţînă pentru el, ca sî fii mai productiv când se hocupa cu ciordeala prin aftobuzi.

Auzînd balamuc în curte la bulibaşă o droaie di ţâgani s-o hadunat ca şirc. Neamuri de-ale lui, neamuri de-ale ei, şî gata scandalu'. Şî cum îi lejea ţâganeascî, dă-i pizdon întri clanuri, ca la Posada, mai ales dacî uni mai aveau şî câti o jumicî la bord. Şî s-o apucat tuciurii di scos arsenalu din dotare şî dă-i cu spitalizări în stânga şî dreapta. O bătut ăia tăt ce-o prins. Oameni, fimei, copchi, cai  ş-o spart tăti parbrizîle la căruţi ş-o dat foc la capchiţâli cu fân. Noroc c-o vinit jandarmii cu proteveu' şî i-o potolit cu bastoanili, cî sî lasa cu muarti di om. Ghiulu nu l-o mai găsît nişiodată, da' din cauza lui o ramas o samânţă di scandat întri clanuri şî din când în când îş mai aduc aminte di poveste şî îş crapî unu altuia capurili.

Ca de la ţâgan la tâgan, Delo bahtalo, trăi-v-ar neamu!

Sentimental

Stăteam pe aleea plină de frunze ruginii căzute, privind melancolic la trecătorii de pe celălalt trotuar, fiecare zorind în treaba lui. Soarele călduţ de toamnă îmi gâdila plăcut faţa. O aşteptam de ceva vreme şi ea trebuia să sosească din clipă în clipă. Şi eu ştiam asta! O simţeam cum se apropie... Îmi doream să fiu numai eu acolo la sosirea ei, fără altcineva. Emoţiile îmi creşteau pulsul şi din cauza lor aveam fluturaşi în stomac şi în burtă. De-odată am auzit-o venind şi i-am simţit şi parfumul iar momentele petrecute în aşteptare luară brusc sfârşit. Şi aşa am fost eliberat de tensiune.

Un lucru este sigur. Nu mai manânc fasole cu ceapă dimineaţa şi varză la amiază!

Piraţii "Caribeu" - Cufărul cu Beri

Partea a IV-a  - Insula Comorilor

"Coae, ce-aş bea acum o bere rece!"

Sirena se dovedi a fi de treabă. Nu făcea de mâncare, nu spăla puntea, că era pretenţioasă, dar dormea în aceeşi încăpere cu echipajul, fiindcă trebuie să recunoaştem, în fiecare seară era petrecere şi ei ştiau ceva meserie. Şi ea se simţea bine printre beţivani, se distra cum nu o făcuse de câteva mii de ani. Încet, încet începuse a divulga diferite secrete pe care numai sirenele le cunoşteau. Ce să-i faci? Aşa sunt femeile (sirenele) când se apucă serios de tras la măsele. Şi uite aşa, piraţii trecuseră şi prin marea cu rom, de unde puteai să te "îmbuteliezi" după bunul plac, şi câte şi mai câte, vrute şi nevrute. Ajutaţi de vânt bun şi vreme pe măsură, piraţii au părăsit după câteva zile mările periculoase unde uraganul îi purtase fără voia lor. Cu fiecare zi trecută, desluşeau unul câte unul misterele Căii iar emoţiile creşteau, fiind conştienţi că sunt din ce în ce mai aproape de Cufăr.

Şi într-o după-amiază, lungul lor drum cu corabia luă sfărşit într-un arhipelag ce nu mai văzuse picior de om de foarte multă vreme. Când aruncară ancora, chiote de bucurie au răsunat la bord, mai ceva ca în reclama de la Heineken. A doua zi dimineaţă, încărcaţi cu rucsaci plini cu băutură şi un cort, au păşit pe ţărmul uneia dintre insule, exact cum era indicat pe hartă. Barbă Negru parcă avea un ardel iute înfipt în cur, aşa alerga pe pantele alea înclinate. Toţi erau nerăbdători, dar el exagera puţin.
- Stai mă, că ne dor ficaţii, protestară ceilalţi. Ia-o uşurel.
Peisajele erau fabuloase şi le gâdilau ochii într-un mod plăcut. Şi fauna şi flora la fel. Ei se aşteptau ca insula să fie păzită de un dragon sau ceva fioros, care să scuipe foc, în schimb prin iarbă mişuneau numai hamsteri şi prin copaci erau numai papagaliţe viu colorate. Papagalul lui Blblood leşină din cauza erecţiei masive care nu-i permitea sângelui să ajungă la creier.

Jungla unde au pătruns ascundea multe secrete şi cu cât înaintau prin desiş, descopereau ba câte o piramidă cu inscripţii ciudate, ba câte un templu antic, ba cine ştie ce pesteră. Şi când intrau să le exploreze, găseau tot felul de cufere cu bijuterii, bani de aur, bonuri de masă, statuiete şi linguri sau strachini din metale preţioase, averi inestimabile. Dacă se apucau să le adune pe toate, umpleau de zece ori Jumica Neagră şi tot mai rămânea o parte colosală din comori. Aşa de multe erau. În câteva zile cotrobăiră prin tot ce se putea, peste toată insula. Multe lucruri mai văzuseră ochii lor de piraţi până atunci, dar astea întreceau până şi cele mai umede visuri. Dar să nu credeţi că s-au aruncat ca disperaţii peste comori, să le adune cu nesaţ, să-şi îngrămădească bani şi linguri în buzunare. Nu. Şi asta pentru că erau înzestraţi cu o deosebită stăpânire de sine. Nu pentru astea veniseră ei. Şi ştiau că toate aceste comori sunt de fapt o diversiune, o păcăleală, aşezată inteligent pentru a distrage atenţia de la Cufăr. Şi Calea până la el era încă lungă.

Zilele treceau şi cufărul nu era nicăieri de găsit. În fiecare zi dădeau de ceva nou şi speranţele şi emoţiile creşteau, pentru ca puţin mai târziu deznădejdea să se reinstaleze în sufletele lor. Au trecut şi pe lângă o farfurie zburătoare, cu tot felul de inscripţii ciudate pe ea, dar berile alea nicăieri. S-au apucat şi de săpat în jurul farfuriei şi tot nimic. Toţi în afară de Lessof, erau îngrijoraţi. Nu mai aveau unde merge, ăsta era ultimul loc neexplorat de pe insulă şi verificară harta de zeci de ori. Să fi fost totuşi Cufărul doar un mit? O linişte de mormânt se aşeză între ei. Aruncară lopeţile cu care săpaseră până atunci şi se prăbuşiră la pământ. Nimeni nu mai scotea nici o vorbă iar din când în când se auzea doar câte un oftat, de ţi se rupea inima în două. Situaţia era gravă pentru că nici rom nu mai aveau la ei, proviziile luate cu ei fiind pe terminate. Şi stând aşa şi contemplând evenimentele, Lessof vorbi ca dintr-un vis:
- Coae, ce-aş bea acum o bere rece!
Atunci, spre mirarea tuturor, pământul începu brusc să se zguduie, ca la un cutremur. Pereţii farfuriei zburătoare s-au luminat  iar o uşa masivă s-a deschis de unde putea să juri că nu există nimic. Toată insula vibra, speriind papagalii şi hamsterii care căutau să se ascundă.

Pătrunseră în farfuria zburătoare fără torţe, pentru că la fiecare pas se aprindea câte o săgeată de foc, care îi îndruma. Nu le era frică, erau convinşi că nimic rău nu li se poate întâmpla. La mijlocul farfuriei zburătoare, se afla o cameră imensă în care, pus la loc de cinste, stătea un cufăr deschis. Locul era cufundat de o lumină vie, nepământească, dar primitoare, iar piraţii nu au aşteptat mult şi s-au apropiat. În faţa lor se aflau cele douăzeci de beri care nu se terminau niciodată.
- N-am văzut în viaţa mea ceva mai frumos, exclamă Picior de Lemn, gâtuit de emoţie.
- Da camarade, zâmbi, Rechinul. Nu mă mai satur să privesc.
- Abia aştept să desfac una, spuse hotărâtă Zmuca şi imediat a fost aprobată de toată lumea.
- Atunci să plecăm repede pe insula noastră secretă şi să bem până ne cade ficatul! Uraaaaaa!!!!

Drumul înapoi pe corabie li s-a părut cel mai lung drum din viaţa lor şi odată aduse pe punte berile au fost împărţite după cum urmează: căte două de fiecare membru al echipajului. Ultimile două au fost aruncate în ocean, ca tribut pentru Ina, ca data viitoare când o să se întâlnească, să-i păsuiască, fiindcă aşa se obişnuieşte pe mare din moşi strămoşi. N-au aşteptat mult ca să desfacă prima bere şi dintr-o dată zăbuşeala de la bord fu înlocuită de o briză rece care răcori pe toată lumea, făcând în acelaşi timp şi pânzele să freamete. Semn că nu trebuiau să piardă nici o clipă. Aşa că au ridicat ancora şi au pornit din nou la drum. Au plecat pentru a intra definitiv în istorie şi nimeni, niciodată nu a mai reuşit să dea de ei. Doar marea mai povestea aventurile lor aducând din când în când aminte de "Piraţii care într-adevăr beu"!

Acum, strigătul lor de luptă a devenit sfat şi este scris la intrarea în fiecare crâşmă şi este rostit cu mândrie de toţi marinarii care pornesc la băut: Să beeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeem!

Happy End!

Piraţii "Caribeu" - Cufărul cu Beri

Partea a III-a  - Cântecul sirenei

"Ştim exact calea spre cufăr şi spre fericirea veşnică."

Se împlinea săptămâna de când Jumica Neagră ducea acea luptă inegală cu uraganul. După şapte zile în care nu prea îţi puteai da seama dacă e dimineaţă sau noapte, la nord vest pentru câteva clipe se văzu o breşă în nori. Dar fix atunci o pală puternică de vânt sfâşie o pânză, iar până să apuce cineva s-o strângă, vântul o făcuse franjuri. Un catarg era crăpat şi putea oricând să se rupă. Ina, mirată parcă de curajul lor şi văzând că nu-i poate învinge pe bravii piraţi, se hotărî să-i lase în sfârşit în pace. Până seara furtuna trecu de tot şi noaptea văzură stele pentru prima dată după multe zile. Nu pentru mult timp, ce-i drept, fiindcă noaptea au petrecut-o cu sticla în bot, sărbătorind şi odihnindu-se în acelaşi timp. A două zi, Zmuca se apucă de cusut pânzele rupte iar Barbă Negru de întărit catargul şi toată lumea era fericită.

Dar fericirea nu a durat prea mult. La prima verificare corabia nu părea să aibă defecţiuni majore, ba din contră starea ei era mult peste aşteptări. Dar nu asta era problema. Din cauza uraganului Ina, cursul lor a fost puternic deviat şi când au vrut să revină la drumul cel bun, au constatat că acest lucru e aproape imposibil. Niciunul din echipamentele de navigaţie nu funcţiona, nici chiar PSP-ul lui Lessof. La început au încercat să trateze problema cu indiferenţă, cum numai nişte piraţi pot să facă, dar în scurt timp au constatat că la bord, băutura era din ce în ce mai puţină. Mâncare mai aveau şi la urma urmei puteau pescui ceva dacă li se făcea foame, că vorba ceea "are oceanu' peşte destul." Sau puteau răbda. Dar fără băutură se ştie că nu se poate naviga în condiţii optime. Şi  ce poţi să faci? Să bei apă? De câte poveşti pline de aventuri şi vitejie aţi auzit până acum, în care eroii să bea apă? Cine poate să gândească coerent şi să ia decizii bune fără băutură? Nasoală treabă.


Zilele treceau şi abia de acum încolo începea greul. Băutura era aproape gata şi era drămuită iar piraţii nu găseau nici o ieşire din acest impas. Să moară de sete în mijlocul oceanului era cel mai crunt lucru care li se putea întâmpla. La un moment dat au început halucinaţiile. Vedeau butoaie de rom plutind pe lângă corabie, dar când încercau să le prindă şi să le aducă la bord, ele dispăreau ca prin farmec. Serveau câte un cinzeci de om, pe zi, aşa în ciudă, înghiţind mai mult în sec, iar ziua trecea foarte greu în asemenea condiţii. Chiar şi  aşa, după două săptămâni de derivă şi fără vânt ca lumea, au ajuns să bea şi ultimul cinzeci şi de aici încolo, nu le rămânea decât să spere într-un miracol, sau să se lase purtaţi de valuri spre pieire. Elena Ochi Ager scruta orizontul, în speranţa că va putea zări vreo insulă cu crâşme, unde să poată acosta şi să-şi facă provizii. Dar la orizont nu se vedea nimic, şi astfel deznădejdea a cuprins repede întreg echipajul. Timpul trecea anapoda, orele părând zile, vântul aproape că nu mai bătea iar piraţii erau din ce în ce mai leşinaţi de sete. Nici Blblood nu mai avea vlagă în cur ca să împingă corabia. Pârţurile trase de el nici măcar nu scuturau pânzele.


În cea de-a douăzecea zi, pe la apus, pe când marea se linişti de tot, din zările îndepărtate începu să se audă un cântec lin, mai degrabă ca un murmur. Picior de Lemn, Barbă Negru, Blblood, Rechinul şi Lessof s-au ridicat toţi odată de la locurile lor şi parcă vrăjiţi de ceva s-au apropiat de parapet şi au început să privească cu ochii larg deschişi spre o mică insulă care se contura în lumina caldă a apusului. În jurul insulei, sfărmate de valuri şi de timp stăteau o mulţime de epave, iar pe unele încă se mai putea observa steagul negru cu cap de mort, binecunoscutul simbol al piraţilor. Cântecul era aşa de plăcut, vocea atât de caldă, încât masculii s-au hotărât să meargă cu o barcă până pe insulă, să vadă mai bine cine cântă. Practic se băleau peste parapet, aşa de distruşi erau din cauza cântecului. Ei nu ştiau că din cauza derivei, au nimerit fix în marea cu sirene, şi deşi ele erau legende, pentru că nimeni nu s-a întors vreodată să povestească o întâlnire cu ele, erau foarte temute de toate fiinţele care navigau oceanele în lung şi în lat. Pentru bărbaţi, sirenele erau fatale. Şi aceasta părea să îşi facă bine treaba, chemându-i la ea, cu cântecul ei cel dulce. Femeile din echipaj au ripostat repede. Cu mâna pe ciomege le-au administrat un batalion piraţilor, împiedicându-i astfel să plece de pe corabie. Situaţia era destul de gravă. Dacă aveau băutură, poate reuşeau să-i prostească cumva, dar fără licoare, femeile erau practic neputincioase. Tactica cu ochiul vânăt nu părea să aibă foarte mare succes.


A doua dimineaţă, sirena se apropie de corabie. După ce se fâţâi de colo colo, intră în vorbă:
- Veniţi la mine, am rom cât nu puteţi bea într-o viaţă şi ştiu şi drumul spre marea cu himene virgine. O comoară mai mare ca asta nici nu vă puteţi imagina.
- Pleacă de aici şi lasă-i în pace, ripostă Zmuca şi apucînd o coadă de mătură începu s-o agite ameninţător. 
Femeile nu puteau să cadă în vraja sirenelor, ele având zămbete verticale erau imune.
- Lasă-i pe ei să-şi decidă singuri viitorul. 
- Viitorul lor nu e aici. Viitorul lor şi al nostru e pe insula unde se află Cufărul cu Beri. Şi noi trei n-o să te lăsăm să strici toată povestea asta. 
- Minţi! Cufărul nu poate fi găsit. Noi sirenele îl căutăm de mii de ani fără succes.
- Rupe vraja şi redă-le libertatea bărbaţilor şi o să-ţi demonstrez că ceea ce am spus e numai adevăr. Ştim exact calea spre cufăr şi spre fericirea veşnică.


Sirena căzu pe gânduri. Zmuca părea să spună adevărul. Bomberwoman şi Ochi Ager susţineau şi ele cu tărie că totul e adevărat. Mare problemă. Pe de o parte ar fi vrut echipajul pentru ea, pentru că erau piraţi unul şi unul, parcă decupaţi din reviste, dar nici nu putea renunţa la Cufăr aşa cu una cu două. Dacă ştiau cu adevărat Calea? Nu putea să rişte. Puteau trece încă o mie de ani până să apară altcineva care să cunoască drumul. Şi dacă lua bărbaţii prizonieri, femeile puteau merge la urma urmei şi singure şi tot nu era bine pentru sirenă. Cufărul era mai ceva ca inelul ăla din Lord of the Drinks. 
- Bine, spuse într-un final sirena. Facem un târg. Eu le redau libertatea piraţilor, dar în schimb mă luaţi cu voi. Şi mă angajez să umplu şi tot hambarul vostru cu rom. Şi asta numai pentru că sunteţi cei mai tari piraţi din lume, şi singurii care au putut să convingă o sirenă să renunţe la prada ei.
- Atunci avem o înţelegere. Mii de tunete! Totuşi, nu ştim care e numele tău.
- Numele meu este Ana-Elena Sirena şi trăiesc prin mările astea de zece mii de ani.
- Atunci hai la bord şi ajută-ne să plecăm din locurile astea, că deja am pierdut destul timp anapoda. Şi Cufărul ne aşteaptă!

Sfârşitul părţii a III-a

Piraţii "Caribeu" - Cufărul cu Beri

Partea a II-a  - În ghearele uraganului

"Cursarule, bagă vânt în pânze!"

Fiecare pirat din lume, fie că e vestit ca eroii din poveste sau are o identitate obscură, visează la cât mai multe comori. Dar scopul existenţei fiecărui pirat este dedicat descoperirii Comorii celei mai mari, o comoară care singură le eclipsează pe toate celelalte. Şi este vorba de Cufărul cu Beri. Şi nu e vorba de orice fel de beri, ci de alea care nu se termină niciodată. Şi legenda spune că sunt douăzeci la număr şi sunt reci şi proaspete tot timpul. Extraordinar! 

Jumica Neagră înainta agale pe apele line ale oceanului, împinsă de un vânt bun din pupa. Încet, încet, dispăreau în valuri toate formele de relief ale insulei, incusiv portul, urmând ca din clipă în clipă să nu se mai zărească nimic în afară de apă. Pentru lungul drum ce îl aveau înainte îşi făcuseră provizii suficiente, astfel încât să nu aibă probleme mai târziu. Vremea bună  aducea un plus de veselie pe punte şi toate mergeau strună. La cârmă se afla Lessof, butonând cu interes PSP-ul iar de veghe în vârful catargului stătea Blblood. Ceilalţi nefiind de cart, stăteau să se bronzeze pe punte, cu romu' în bot, cum şade bine marinarului pe o corabie.

Picior de Lemn şi Barbă Negru au reuşit să pună mâna pe hartă de mai bine de un an dar neavând un echipaj bun, cu care să pornească au fost forţaţi să stea într-un port şi să bea seară de seară. Au tot încercat diferiţi oameni pentru echipaj, în scurte călătorii, dar toţi s-au dovedit până la urmă a fi lichele. Normal doar erau piraţi. Găsirea unor oameni buni s-a dovedit a fi mai grea decât anticipaseră. Dar într-o zi, în faţa corabiei, trei femei pirat se tot foiau de colo colo, vrând să se angajeze şi spunând că se pricep la diverse treburi. Fiind presaţi de timp, piraţii au acceptat, dovedindu-se la final că au făcut o alegere bună. Femeile ştiau să facă de mâncare, făceau curăţenie lună şi nu făceau nazuri la tradiţionalele seri de tras la măsele. Femei de comitet. Zmuca se pricepea de minune la făcut brăţărele, la cusut pânzele pe unde se rupeau şi la manevrarea parâmelor, lucru foarte important pe o corabie. Bomberwoman era maestră la tras cu tunul, plantând bombe prin toate corăbiile inamice. În doi timpi şi trei mişcări monta ghiuleaua la tun, turna paful de puşcă şi zdrang câte una fix în inamic. Dar nu ar fi reuşit să nimerească chiar toate ţintele fără ajutorul Elenei Ochi Ager, care era cea de-a treia femeie pirat.


Se împlinea a zecea zi de când erau pe mare şi vântul era, cu mici diferenţe, la fel ca în prima zi. Băuseră crunt în fiecare seară dar nu se simţeau obosiţi, ba chiar dornici să continue. După o zi liniştită, înainte de apusul soarelui, Barbă Negru, ţipă dintr-o dată, alarmat, din vârful catargului:
- Corabie la orizont! Vine de la nord-est, şi pare că s-ar ţine după noi!
Privind încruntat prin ochean, Picior de Lemn spuse puţin îngrijorat:
- Mii de trăsnete! E Jandarmeria oceanului. Ne-au reperat şi vor probabil să ne prindă.
- Numai să încerce, spuse papagalul lui Blblood, avem cea mai rapidă corabie din lume!
- Bomberwoman, pregăteşte tunurile, pentru orice eventualitate!
În curând peste ocean se lăsă o noapte ca de smoală. Piraţii au scos ceva de băut, dar parcă nu prea le intra romul pe gât. Toată lumea întorcea instinctiv capul spre pupa, aşteptându-se ca barca jandarmeriei să răsară dintr-o dată din întunericul nopţii. Zorii dimineţii au adus veşti şi mai proaste. Deşi vântul nu scăzuse pe timpul nopţii, ba din contră, se înteţise, corbia jandarmeriei era acum cam la jumătatea distanţei care se înregistrase cu o seară înainte. Se mişca foarte repede.
- Să ne pregătim de luptă, spuse Rechinul, zornăind clopoţelul de emoţie.
- Cursarule, bagă vânt în pânze! Nu ne prind ăştia cu una cu două!

Pe corabia jandarmeriei, amiralul Ciu privea prin ochean la mogâldeţele ce se agitau de zor pe Jumica Neagră. Un zâmbet îi apăru dintr-o dată pe chip, deşi în adâncul inimii sale sentimentul provocat era tocmai opus. Fusese şi el odată pirat, liber să facă ce vrea, dar a facut greşeala să se însoare. Şi cum un rău nu vine niciodată singur şi ce omul îşi face cu mâna lui, lucru manual se cheamă, s-a înrolat şi în Jandarmeria oceanului. Proastă decizie. A jurat să captureze Jumica Neagră, urmărind-o încă de pe vremea chinezilor, iar acum premiul cel mare pentru el, se afla chiar în faţa lui. Şi acum el avea avantajul, echipajul lui fiind mult mai numeros şi corabia Dacia fiind cea mai dotată dintre toate ale jandarmeriei.


Convinşi că până la lăsarea serii se va lăsa cu bătălie, piraţii s-au apucat serios de băut, pentru îmbărbătare. Dar nasurile lor simţiră şi altceva, nu numai mirosul rachiului. Furtună! Într-adevăr, la vest nori negri se adunau şi din când în când, de departe, câte un bubuit surd ajungea până la urechile lor. Încet, încet, în minţile lor încolţi o idee. Repede, Bloblood scoase laptopul, intră pe internet şi verifică ce fel de furtună e şi ce intensitate are, făcu repede un calcul, apoi hotărârea a fost luată cu unanimitate de voturi: 
- Schimbaţi cursul, o să fugim cu furtuna. Să vedem dacă au tupeul să ne urmărească acum!
- De foarte mult timp nu am mai navigat printr-o furtună! Toată lumea la posturi! Asiguraţi alimentele şi băutura! Nu avem timp de pierdut!
La bordul Daciei, amiralul Ciu, trânti nervos cu pumnul în volan, neînţelegând manevrele piraţilor. 
- Sunt nebuni? Ce dracu i-a apucat să se bage direct în uragan. Oare nu ştiu că ăsta e Uraganul Ina şi că puţine sunt corăbiile care-i supravieţuiesc?


Uraganul Ina era cea mai mare furtună care putea să apară în ocean. Era atât de intensă, încât, marinarii şi piraţii preferau să o ocolească, chiar dacă asta însemna un ocol considerabil, iar cei care se întâlneau cu ea, erau foarte nenorocoşi. Şi să te arunci direct în braţele ei, era nebunie curată. Şi chiar asta făcea Jumica Neagră, cu tot cu echipaj, fiind repede înghiţită de cenuşiul norilor. Dintr-o dată corabia fu smucită de un vânt teribil, făcând catargele să scârţâie îngrozitor. Lumina se diminuase simţitor iar oceanul mugea în jurul lor. Pluteau în derivă, pentru că nimeni nu mai putea controla cu precizie barca iar valurile care se înălţau ca munţii păreau că vor să strivească coaja de nucă de la picioarele lor. Lupta cu furtuna dură toată noaptea şi a doua zi, istovind tot echipajul. Spre seară se părea că furia uraganului a mai scăzut, dându-le piraţilor un mic răgaz, dar începând cu a treia zi de dimineaţă, îşi reluă tăria. Ina nu vroia să le dea drumul aşa cu una cu două.

Sfârşitul părţii a II-a

Piraţii "Caribeu" - Cufărul cu Beri

Partea I - Revederea

"Băi, suntem piraţi, sau ce pula mea?"

Deşi soarele se afla aproape de asfinţit, căldura era încă sufocantă, iar la mal nu se putea distinge nici o formă umană sau ceva activitate. Parcă dispăruse toată lumea, iar de departe, portul părea mai degrabă părăsit şi bântuit. Toată lumea stătea ascunsă la umbră, aşteptând apropierea serii răcoroase. Spre micul port o barcă înainta alene printre valurile mici, de ziceai că cei doi care se aflau întrânsa nu aveau nici o grabă pe lumea asta. Dar asta nu era adevărat. Cei doi doreau să ajungă cât mai repede la ţărm, fiind chinuiţi de o sete teribilă, numai că le era cam lene să vâslească. Dar odată cu apropierea de intrarea în port, nasurile lor adulmecară de departe mirosul berii, şi astfel viteza bărcii crescu considerabil, cei doi începând a-şi da ceva interes în ale vâslitului. La finalul drumului proptiră barca lângă debarcader apoi fără a mai sta pe gânduri porniră spre crâşmă. Abia aşteptau să bea o (8) bere rece şi să crape o sămânţă de bostan la un leu cinzeci suta de grame. Înâuntru o hărmălaie de nedescris pentru că nişte handralăi jucau poker şi făceau mai multă gălăgie decât consumaţie. Cei doi s-au aşezat la o masă şi au comandat prima bere, dar se pare că halba avea o gaură largă sus şi toată berea s-a scurs repede pe gâtlejurile lor însetate. Aşa că au trecut la a doua. Şi aşa mai departe...

Nimeni nu cunoştea adevărata lor identitate. La prima vedere păreau doi marinari pârliţi, de ăia care-i vezi beţi dimineaţa prin şanţuri, care nu pot duce mai mult de trei beri una după alta. Dar cum bine se ştie aparenţele înşeală. Ochii lor şireţi iscodeau fiecare colţ al crâşmei, fiecare beţivan în parte, fiecare muiere, fiind oricând pregătiţi să riposteze crunt dacă erau oarecum ameninţaţi. Şi nici nu stăteau fără nici un scop precis. N-au străbătut ditamai oceanul numai ca să se îmbete în acest port uitat de lume. Aşteptau pe cineva şi întâlnirea avea să se producă nu peste multă vreme.

Numele lor erau de legendă printre comunităţile de piraţi şi de ele erau legate sute de poveşti de eroism. Nu de puţine ori au înfruntat uragane teribile în diversele lor aventuri şi nu de puţine ori au împârţit şi ultima picătură de rachiu pe vestita lor corabie, Jumica Neagră. Tot timpul la bine şi la rău, dar mai mult la bine, că foarte rar li se întâmpla ceva rău. Când se luptau cu neprevăzutul, tot timpul ieşeau în câştig, mai ales la petreceri. Sigur se vor mai scrie cărţi multe cu aventurile lor, aşa de celebri erau. Dar să continuăm.

La un moment dat, trei inşi s-au apropiat de masa lor, făcîndu-şi cu greu loc prin înghesuiala din crâşmă. Unul era micuţ, slăbuţ şi avea un papagal fioros, dar viu colorat pe umăr care înjura de mama focului. Numele lui era Blblood Cursarul, fiind renumit pentru vânturile pe care le trăgea spre pânze iar cu el la bord, Jumica Neagră devenea astfel cea mai rapidă corabie din lume. Cel de-al doilea scotea nişte sunete ciudate când păşea, aşa ca de clopoţel, zing-zing, de ziceai că se apropie Crăciunul. În tinereţile lui, îşi arătase de multe ori bărbăţia şi curajul, salvând o dată de unul singur o sută de minore de pe o corabie în flăcări. A fost supranumit Rechinul, fiindcă îi plăcea tare să umble după peşte (înţelegeţi voi), fiind încă un pirat temut printre femele, deşi acum la bătrâneţe unele părţi ale corpului au cam început să cam dea rateuri. Lessof cel Domol era cel de-al treilea pirat şi era un om bun la toate. Putea să vegheze în vârful catargului sau să stea la cârmă şi în acelaşi timp să se joace cu PSP-ul portabil, fără să aibe vreodată probleme cu navigaţia. Când nu se ocupa cu treburile numite mai sus, stătea cu mâinile băgate până la coate în buzunare.

- Mii de tunete, exclamă Rechinul cu Clopoţel. Picior de Lemn cel Lung şi Barbă Negru! Ce vânt v-aduce p'aci, prin portul ăsta uitat de lume?
- Ia loc cu noi la masă şi o să afli, spuse Barbă Negru. Şi făcând semn spre burdăhănosul de la bar: Chelner, încă un rând! Bă, dar voi aici v-ați găsit să o ardeți?
- Noi am venit cu o propunere pe care n-o s-o puteţi refuza, spuse Picior de Lemn cel Lung. Lessof, dacă tot te mai gândești la pensionare, cred că ce avem de zis te va face să te răzgândești. Dar nu aici, că sunt prea multe urechi străine, și nu acum. Sunteți invitați la bordul navei pentru cină. Dar să bem ceva mai întâi, că nu e grabă!

După opt beri băute de fiecare persoană, au hotărât că le e foame și au părăsit crâșma, spre a băga ceva la ghiozdan pe corabie. Un oftat îl cuprinse pe Blblood când păşi iar pe punte. Într-adevăr, îl legau multe amintiri plăcute de Jumica Neagră şi de echipajul ei. După ce au cinat în stil tradiţional, pirateresc, Picior de Lemn a deschis subiectul pentru care se aflau toţi acolo:
- Bă! Toată viaţa am umblat după comori şi shouri şi când n-am umblat după ele, am străbătut oceanul aşa, cu sticla în bot, numai ca să nu mergem acasă. Am fost aproape peste tot. Aproape...
- Că mai este un singur loc unde ÎNCĂ nu am ajuns, zâmbi Barbă Negru!
- Ştiţi şi voi Legenda Cufărului cu Beri, continuă Picior de Lemn. Ei, vreau să vă spun pe onoarea mea de pirat, că nu e doar o legendă.
- Pffff! E numai o poveste, pufni indignat Rechinul. Nu există! Şi dacă există, cufărul e ascuns undeva unde nu-l poate găsi nimeni.
- Adevărat! Dar asta numai dacă nu ai o hartă! Domnilor, zilele când cotrobăiam orbeşte insulele din ocean s-au încheiat.
Şi atunci scoase de la piept o bucată de hârtie mâzgâlită şi o puse pe masă în faţa tuturor. Cei trei piraţi au rămas pur şi simplu cu gurile căscate. Ce vedeau în faţa ochilor, era drumul spre cea mai mare comoară pe care o puteai avea. Ceea ce păru acum câtva timp intangibil, începuse a lua formă. Destinul le deschise o nouă   poartă.
- Domnilor, cufărul ne aşteaptă. Este real şi eu cel puţin abia aştept să-l deschid. Dar ca să ajungem acolo, Jumica Neagră are nevoie de întreg echipajul. Şi numai voi trei lipsiţi. Ce ziceţi, câini de mare bătrâni, ne băgăm? Băi, suntem piraţi, sau ce pula mea?
- Normal! Că m-am săturat de stat pe net, pe pornhub toată ziua, spuse încântat Rechinul.
- Sigur, spuse şi papagalul de pe umărul lui Blblood. Să pornim imediat la drum!
- Mda, spuse şi Lessof.
- Ahoy, urlară toţi în cor! Uraaaaaaa!

Sfârşitul primei părţi

Ziua Pământului

Azi e petrecere mare în Sistemul Solar şi toate planetele sunt agitate, parcă nu mai au stare. Păi, diseară, băutură moca, doar e ziua Pământului. Şi face şou, undeva mai aproape de Soare, că e mai cald, şi sigur se îmbată toţi şi dorm pe afară.

Şi cum nu poţi să mergi la o zi de naştere cu mâna în cur (cam cum facem noi), planetele s-au strâns în faţă la Gift Shop ca să cumpere ceva Pământului. Dar ce să-i ia? Că nici nu prea aveau mulţi bani iar preţurile erau mari şi oferta nu cine ştie ce.

- Bă, hai să-i mai dăm un satelit, că are numa' unu şi cred că s-o fi plictisit de el, spuse grasul de Jupiter. Uite eu am vreo şaizeci, am de unde da şi la alţii. 

- Da vreau şi eu de ziua mea un satelit, mârâi Mercur.

- Bă, tu eşti prea mic pentru asta. Tre să mai creşti. Nu mai ţii minte că ai avut unul şi l-ai stricat? 

- Bună idee, grasule, exclamă Saturn. Dacă pui tu un satelit şi eu un inel, cred că rezolvăm problema delicat şi ieftin. Apoi mai luăm câte o sticlă de votcă de fiecare şi gata. Să înceapă şou'!

- Da' eu vreau ceva dulce, spuse Venus, că mie votca nu-mi place şi borăsc de la ea. Vreau Angely.

- Gândeşti ca o pizdă! Părcă văd că te îmbeţi ca cioata şi dansezi în păsă goală pe masă, cum ai făcut la ziua lu' Neptun. Curvo!

- Bă, eu mă gândeam la altceva, se băgă şi Marte în vorbă. Aţi văzut că ăsta se tot plânge de vreo trei milioane de ani că i-a apărut o rasă păduchi sapiens de ăia naşpa care îl deranjeză toată ziua. Hai să-i cumpărăm un tratament, aşa cum mi-aţi luat şi mie de ziua mea acu' un miliard de ani. Atunci un tratament antimarţieni nu costa tare mult, sper ca nici ăsta să nu fie tare scump.

- Da, zise grasul. Luăm o cometă, două şi-l tratăm repede. Nu cred că trebuie mai mult de două folosiri şi scapă săracul de sapienşi ăia, tu-le muma-n cur. Acu hai să ne mişcăm repede, că timpul trece şi vreau să beau serios seara asta. 

Acestea fiind spuse, planetele au pornit spre locul unde va avea loc petrecerea, strigând bucuroase: Să beeeeeeeem! 

Cleapşă

M-au prins la înghesuială. M-au torturat. Mi-au strâns degetele  în uşă, m-au gâdilat la tălpi, au băut bere lângă mine fără să-mi dea şi mie. Într-un final nu am mai putut rezista. Orice până la bere. Aşa că vrând, nevrând, am mai muşcat o leapşă. Cică tre să continui o poveste începută de unu. Regulile le scriu mai jos. Iată povestea:

"Blonda rânjea grandios fasolea în faţa standului cu cosmetice. Înăuntru niste piţipoance vopseau părul şi pileau unghiile unor naşpete, care se hilizeau ca niste capre când îşi vedeau făţăligile în oglindă. Ar fi vrut să se bage şi ea în seamă dar glodul rămas printre unghii de la ultima tentativă de a face barabule prăjite o împiedica să facă acest pas. Norocul ei, că până la urmă alegerea se dovedise una inspirată. Numai ce trecu jumătate de oră şi blonda porni vijelios către WC-uri, scoţând scântei de la tocuri la fiecare viraj . Subţirica  ce o chinui dimineaţă îşi făcu din nou simţită prezenţa, întorcându-i pe dos toate maţele..."

Va urma.

Cică regulile:

- leapşa se predă fără link, vă rog să procedaţi la fel;
- leapşa se predă doar unui bloger;
- continuarea ta să aibă legătură cu ce ai citit doar de la blogerul precedent;
- se trece fiecare la final, ca să se ştie pe la cine a trecut leapşa;
- la al douăzecilea bloger leapşa se opreşte.
- la final cineva o să preia toate continuările şi să vedem rezultatul;
- continuarea să nu depăşească 5-6 rânduri;

Următoarea persoană care va fi torturată dacă nu continuie povestea va fi Pisica Neagră

Câmpuri de bătălie - Bătălia de la Palma

Pe data de 4, respectiv 5 aprilie 2010 a avut loc o încrâncenată bătălie între caserolele de mici, fleicile gata pregătite, cârnaţii şi slana pentru tochitură de o parte şi beţivanii NFHH de cealaltă parte. Locul ales pentru desfăşurarea ostilităţilor a fost dealul de la Palma, Palma fiind desigur un simbol al  beţivanilor NFHH, mai ales pentru partea masculină. Cum au decurs evenimentele, veţi afla în documentarul ce urmează.

1. Preludiu la bătălie

Încă de pe la sfârşitul postului mare Axa NFHH  plănuia o ofensivă generală pentru a recupera timpul pierdut în post, mai ales că după marele succes de la ofensiva de revelion, se cam bătea pasul pe loc. Deşi atacuri pe flancuri au mai existat, (Bătăliile de la Aşchiuţă) victoriile au fost neînsemnificate, bineînţeles, cu mici excepţii (Bătălia cu tochitură din curte de la Indianu). Era timpul pentru o victorie răsunătoare. Aşa că Axa s-a reunit de urgenţă la Bârlogul lui Petrescu pentru a hotărî o nouă tactică. După ce toţi generalii au fost de-acord cu planul ofensivei care a primit numele "Operaţiunea Să Bem!" a urmat înarmarea, că doar nu te duci la război cu mâna în cur. Evenimentele petrecute în noaptea de 3 spre 4 aprilie (Învierea şi mersul cu coşarca la sfinţit) au amânat începerea operaţiunii cu aproape jumătate de zi, ceea ce a obligat comandamentul Axei să treacă în calcul şi eventualele lupte de noapte.

2. Conducătorii

Sof şi Mişu. Că numai ei aveau maşini. Şi ei erau de partea noastră.

3. Armele şi oamenii

Axa dispunea de o tehnologie superioară, şi de ostaşi unul şi una. Disciplina era punctul forte al armatei, iar în urma antrenamentelor foarte dure, soldaţii au căpătat o dexteritate uimitoare în mânuirea armelor. Armata era compusă din mai multe compartimente ofensive, din care amintim "Detaşamentul Beţivani de munte" care a dus lupte de încercuire, sau "Detaşamentul Gaze Letale" care a dus lupte mai mult la înghesuială. Un mare merit îl are grosul armatei, formată din "Companiile de betivani de câmp", care s-au călit în lupta de tranşee. Sincronizarea dintre soldaţi, artilerie precum şi profesionalismul medicilor din "Compania Mona" a fost crucială pentru reuşita operaţiunii.

Cursa înarmărilor a fost pornită încă de pe 1 aprilie, când în buncărele Axei au intrat dozele de bere, care ulterior au fost împărţite infanteriştilor. Sticlele de bere şi vin au fost trimise la artilerie, pregătindu-se astfel unul din cele mai mari baraje de artilerie cunoscute de istorie. Un succes real l-a avut însă pălinca, care amestecată cu vin şi votca a creat o combinaţie mortală. Ea a dat curaj soldatului. A! Şi pentru prima dată s-a folosit şi suc, o manevră inteligentă, menită a grăbi procesul de refacere după luptele de noapte, care a surprins inamicul, dând Axei un mare avantaj.

4. Bătălia

La 13:28 poiana a fost zguduită de un puternic baraj de artilerie cu bere. Întinşi pe izoprene, soldaţii Axei NFHH, au aşteptat cuminţi oprirea barajului, când au atacat pădurea în căutarea lemnelor pentru foc. Odată încheiată prima fază a bătăliei, cea cu adunatul lemnelor, s-a trecut la partea a doua: aprinsul focului. Aici comandamentul Axei a făcut prima greşeală, continuând bombardamentul cu bere, iar printre dopuri şi sticle goale aprinderea focului a fost un semieşec. A urmat o retragere puţin dezordonată spre izoprene, unde s-a regândit tactica. După ora 16 s-a încercat o învăluire a focului şi o nouă tentativă de a-l aprinde. Dar femeile care trebuiau să aducă vinul pe front, au dezertat cu tot cu licoare, ascunzându-se mişeleşte în cort. Din nou o retragere ruşinoasă pe izoprene, şi se părea că nimeni nu va reuşi să aprindă focul pentru mici până la lăsarea serii. Când totul păru pierdut, caporalul Ciu, a reuşit să se strecoare printre sticle până la vatră şi a reuşit să creeze astfel o primă tură de fleici, cam arse ce-i drept, dar care a ridicat mult moralul trupelor. A devenit erou şi a fost decorat cu medalia "dopul de plută", cea mai valoroasă medalie acordată vre-unui grad inferior pe front. La ora 19, ofensiva generală începuse a se concretiza, un aport considerabil aducându-l întăririle care au securizat focul şi l-au menţinut pentru încă o tură de mici. Deşi vizibil slăbită, Axa a reuşit să păstreze focul arzând şi după lăsarea întunericului, deşi luptele au continuat cu înverşunare.

În dimineaţa zilei de 5 aprilie, s-a mai înregistrat un succes: încă o caserolă de mici a fost lichidată, prizonierii fiind consumaţi cu muştar. Intră în luptă pălinca, ajutată de votcă,  armele care vor face diferenţa până la sfârşit. În jurul amiezii, ceaunul cu tochitură, capitulă, aceeaşi soartă având-o şi ceaunul cu balmoş. Deşi dispariţia lor a creat mult spaţiu de manevră, Axa chiar ajutată de partizanii troli, nu a mai putut lichida şi ultima caserolă de mici, care rezistă şi acum.

Sper ca imaginile următoare să vorbească de la sine!

 

Deşi războiul nu a fost câştigat încă, victoria a fost una răsunătoare, iniţiativa trecând acum de partea Axei NFHH.

Războiul sticlelor - Diafilm