Partea a III-a - Cântecul sirenei
"Ştim exact calea spre cufăr şi spre fericirea veşnică."
Se împlinea săptămâna de când Jumica Neagră ducea acea luptă inegală cu uraganul. După şapte zile în care nu prea îţi puteai da seama dacă e dimineaţă sau noapte, la nord vest pentru câteva clipe se văzu o breşă în nori. Dar fix atunci o pală puternică de vânt sfâşie o pânză, iar până să apuce cineva s-o strângă, vântul o făcuse franjuri. Un catarg era crăpat şi putea oricând să se rupă. Ina, mirată parcă de curajul lor şi văzând că nu-i poate învinge pe bravii piraţi, se hotărî să-i lase în sfârşit în pace. Până seara furtuna trecu de tot şi noaptea văzură stele pentru prima dată după multe zile. Nu pentru mult timp, ce-i drept, fiindcă noaptea au petrecut-o cu sticla în bot, sărbătorind şi odihnindu-se în acelaşi timp. A două zi, Zmuca se apucă de cusut pânzele rupte iar Barbă Negru de întărit catargul şi toată lumea era fericită.
Dar fericirea nu a durat prea mult. La prima verificare corabia nu părea să aibă defecţiuni majore, ba din contră starea ei era mult peste aşteptări. Dar nu asta era problema. Din cauza uraganului Ina, cursul lor a fost puternic deviat şi când au vrut să revină la drumul cel bun, au constatat că acest lucru e aproape imposibil. Niciunul din echipamentele de navigaţie nu funcţiona, nici chiar PSP-ul lui Lessof. La început au încercat să trateze problema cu indiferenţă, cum numai nişte piraţi pot să facă, dar în scurt timp au constatat că la bord, băutura era din ce în ce mai puţină. Mâncare mai aveau şi la urma urmei puteau pescui ceva dacă li se făcea foame, că vorba ceea "are oceanu' peşte destul." Sau puteau răbda. Dar fără băutură se ştie că nu se poate naviga în condiţii optime. Şi ce poţi să faci? Să bei apă? De câte poveşti pline de aventuri şi vitejie aţi auzit până acum, în care eroii să bea apă? Cine poate să gândească coerent şi să ia decizii bune fără băutură? Nasoală treabă.
Zilele treceau şi abia de acum încolo începea greul. Băutura era aproape gata şi era drămuită iar piraţii nu găseau nici o ieşire din acest impas. Să moară de sete în mijlocul oceanului era cel mai crunt lucru care li se putea întâmpla. La un moment dat au început halucinaţiile. Vedeau butoaie de rom plutind pe lângă corabie, dar când încercau să le prindă şi să le aducă la bord, ele dispăreau ca prin farmec. Serveau câte un cinzeci de om, pe zi, aşa în ciudă, înghiţind mai mult în sec, iar ziua trecea foarte greu în asemenea condiţii. Chiar şi aşa, după două săptămâni de derivă şi fără vânt ca lumea, au ajuns să bea şi ultimul cinzeci şi de aici încolo, nu le rămânea decât să spere într-un miracol, sau să se lase purtaţi de valuri spre pieire. Elena Ochi Ager scruta orizontul, în speranţa că va putea zări vreo insulă cu crâşme, unde să poată acosta şi să-şi facă provizii. Dar la orizont nu se vedea nimic, şi astfel deznădejdea a cuprins repede întreg echipajul. Timpul trecea anapoda, orele părând zile, vântul aproape că nu mai bătea iar piraţii erau din ce în ce mai leşinaţi de sete. Nici Blblood nu mai avea vlagă în cur ca să împingă corabia. Pârţurile trase de el nici măcar nu scuturau pânzele.
În cea de-a douăzecea zi, pe la apus, pe când marea se linişti de tot, din zările îndepărtate începu să se audă un cântec lin, mai degrabă ca un murmur. Picior de Lemn, Barbă Negru, Blblood, Rechinul şi Lessof s-au ridicat toţi odată de la locurile lor şi parcă vrăjiţi de ceva s-au apropiat de parapet şi au început să privească cu ochii larg deschişi spre o mică insulă care se contura în lumina caldă a apusului. În jurul insulei, sfărmate de valuri şi de timp stăteau o mulţime de epave, iar pe unele încă se mai putea observa steagul negru cu cap de mort, binecunoscutul simbol al piraţilor. Cântecul era aşa de plăcut, vocea atât de caldă, încât masculii s-au hotărât să meargă cu o barcă până pe insulă, să vadă mai bine cine cântă. Practic se băleau peste parapet, aşa de distruşi erau din cauza cântecului. Ei nu ştiau că din cauza derivei, au nimerit fix în marea cu sirene, şi deşi ele erau legende, pentru că nimeni nu s-a întors vreodată să povestească o întâlnire cu ele, erau foarte temute de toate fiinţele care navigau oceanele în lung şi în lat. Pentru bărbaţi, sirenele erau fatale. Şi aceasta părea să îşi facă bine treaba, chemându-i la ea, cu cântecul ei cel dulce. Femeile din echipaj au ripostat repede. Cu mâna pe ciomege le-au administrat un batalion piraţilor, împiedicându-i astfel să plece de pe corabie. Situaţia era destul de gravă. Dacă aveau băutură, poate reuşeau să-i prostească cumva, dar fără licoare, femeile erau practic neputincioase. Tactica cu ochiul vânăt nu părea să aibă foarte mare succes.
A doua dimineaţă, sirena se apropie de corabie. După ce se fâţâi de colo colo, intră în vorbă:
- Veniţi la mine, am rom cât nu puteţi bea într-o viaţă şi ştiu şi drumul spre marea cu himene virgine. O comoară mai mare ca asta nici nu vă puteţi imagina.
- Pleacă de aici şi lasă-i în pace, ripostă Zmuca şi apucînd o coadă de mătură începu s-o agite ameninţător.
Femeile nu puteau să cadă în vraja sirenelor, ele având zămbete verticale erau imune.
- Lasă-i pe ei să-şi decidă singuri viitorul.
- Viitorul lor nu e aici. Viitorul lor şi al nostru e pe insula unde se află Cufărul cu Beri. Şi noi trei n-o să te lăsăm să strici toată povestea asta.
- Minţi! Cufărul nu poate fi găsit. Noi sirenele îl căutăm de mii de ani fără succes.
- Rupe vraja şi redă-le libertatea bărbaţilor şi o să-ţi demonstrez că ceea ce am spus e numai adevăr. Ştim exact calea spre cufăr şi spre fericirea veşnică.
Sirena căzu pe gânduri. Zmuca părea să spună adevărul. Bomberwoman şi Ochi Ager susţineau şi ele cu tărie că totul e adevărat. Mare problemă. Pe de o parte ar fi vrut echipajul pentru ea, pentru că erau piraţi unul şi unul, parcă decupaţi din reviste, dar nici nu putea renunţa la Cufăr aşa cu una cu două. Dacă ştiau cu adevărat Calea? Nu putea să rişte. Puteau trece încă o mie de ani până să apară altcineva care să cunoască drumul. Şi dacă lua bărbaţii prizonieri, femeile puteau merge la urma urmei şi singure şi tot nu era bine pentru sirenă. Cufărul era mai ceva ca inelul ăla din Lord of the Drinks.
- Bine, spuse într-un final sirena. Facem un târg. Eu le redau libertatea piraţilor, dar în schimb mă luaţi cu voi. Şi mă angajez să umplu şi tot hambarul vostru cu rom. Şi asta numai pentru că sunteţi cei mai tari piraţi din lume, şi singurii care au putut să convingă o sirenă să renunţe la prada ei.
- Atunci avem o înţelegere. Mii de tunete! Totuşi, nu ştim care e numele tău.
- Numele meu este Ana-Elena Sirena şi trăiesc prin mările astea de zece mii de ani.
- Atunci hai la bord şi ajută-ne să plecăm din locurile astea, că deja am pierdut destul timp anapoda. Şi Cufărul ne aşteaptă!
Zilele treceau şi abia de acum încolo începea greul. Băutura era aproape gata şi era drămuită iar piraţii nu găseau nici o ieşire din acest impas. Să moară de sete în mijlocul oceanului era cel mai crunt lucru care li se putea întâmpla. La un moment dat au început halucinaţiile. Vedeau butoaie de rom plutind pe lângă corabie, dar când încercau să le prindă şi să le aducă la bord, ele dispăreau ca prin farmec. Serveau câte un cinzeci de om, pe zi, aşa în ciudă, înghiţind mai mult în sec, iar ziua trecea foarte greu în asemenea condiţii. Chiar şi aşa, după două săptămâni de derivă şi fără vânt ca lumea, au ajuns să bea şi ultimul cinzeci şi de aici încolo, nu le rămânea decât să spere într-un miracol, sau să se lase purtaţi de valuri spre pieire. Elena Ochi Ager scruta orizontul, în speranţa că va putea zări vreo insulă cu crâşme, unde să poată acosta şi să-şi facă provizii. Dar la orizont nu se vedea nimic, şi astfel deznădejdea a cuprins repede întreg echipajul. Timpul trecea anapoda, orele părând zile, vântul aproape că nu mai bătea iar piraţii erau din ce în ce mai leşinaţi de sete. Nici Blblood nu mai avea vlagă în cur ca să împingă corabia. Pârţurile trase de el nici măcar nu scuturau pânzele.
În cea de-a douăzecea zi, pe la apus, pe când marea se linişti de tot, din zările îndepărtate începu să se audă un cântec lin, mai degrabă ca un murmur. Picior de Lemn, Barbă Negru, Blblood, Rechinul şi Lessof s-au ridicat toţi odată de la locurile lor şi parcă vrăjiţi de ceva s-au apropiat de parapet şi au început să privească cu ochii larg deschişi spre o mică insulă care se contura în lumina caldă a apusului. În jurul insulei, sfărmate de valuri şi de timp stăteau o mulţime de epave, iar pe unele încă se mai putea observa steagul negru cu cap de mort, binecunoscutul simbol al piraţilor. Cântecul era aşa de plăcut, vocea atât de caldă, încât masculii s-au hotărât să meargă cu o barcă până pe insulă, să vadă mai bine cine cântă. Practic se băleau peste parapet, aşa de distruşi erau din cauza cântecului. Ei nu ştiau că din cauza derivei, au nimerit fix în marea cu sirene, şi deşi ele erau legende, pentru că nimeni nu s-a întors vreodată să povestească o întâlnire cu ele, erau foarte temute de toate fiinţele care navigau oceanele în lung şi în lat. Pentru bărbaţi, sirenele erau fatale. Şi aceasta părea să îşi facă bine treaba, chemându-i la ea, cu cântecul ei cel dulce. Femeile din echipaj au ripostat repede. Cu mâna pe ciomege le-au administrat un batalion piraţilor, împiedicându-i astfel să plece de pe corabie. Situaţia era destul de gravă. Dacă aveau băutură, poate reuşeau să-i prostească cumva, dar fără licoare, femeile erau practic neputincioase. Tactica cu ochiul vânăt nu părea să aibă foarte mare succes.
A doua dimineaţă, sirena se apropie de corabie. După ce se fâţâi de colo colo, intră în vorbă:
- Veniţi la mine, am rom cât nu puteţi bea într-o viaţă şi ştiu şi drumul spre marea cu himene virgine. O comoară mai mare ca asta nici nu vă puteţi imagina.
- Pleacă de aici şi lasă-i în pace, ripostă Zmuca şi apucînd o coadă de mătură începu s-o agite ameninţător.
Femeile nu puteau să cadă în vraja sirenelor, ele având zămbete verticale erau imune.
- Lasă-i pe ei să-şi decidă singuri viitorul.
- Viitorul lor nu e aici. Viitorul lor şi al nostru e pe insula unde se află Cufărul cu Beri. Şi noi trei n-o să te lăsăm să strici toată povestea asta.
- Minţi! Cufărul nu poate fi găsit. Noi sirenele îl căutăm de mii de ani fără succes.
- Rupe vraja şi redă-le libertatea bărbaţilor şi o să-ţi demonstrez că ceea ce am spus e numai adevăr. Ştim exact calea spre cufăr şi spre fericirea veşnică.
Sirena căzu pe gânduri. Zmuca părea să spună adevărul. Bomberwoman şi Ochi Ager susţineau şi ele cu tărie că totul e adevărat. Mare problemă. Pe de o parte ar fi vrut echipajul pentru ea, pentru că erau piraţi unul şi unul, parcă decupaţi din reviste, dar nici nu putea renunţa la Cufăr aşa cu una cu două. Dacă ştiau cu adevărat Calea? Nu putea să rişte. Puteau trece încă o mie de ani până să apară altcineva care să cunoască drumul. Şi dacă lua bărbaţii prizonieri, femeile puteau merge la urma urmei şi singure şi tot nu era bine pentru sirenă. Cufărul era mai ceva ca inelul ăla din Lord of the Drinks.
- Bine, spuse într-un final sirena. Facem un târg. Eu le redau libertatea piraţilor, dar în schimb mă luaţi cu voi. Şi mă angajez să umplu şi tot hambarul vostru cu rom. Şi asta numai pentru că sunteţi cei mai tari piraţi din lume, şi singurii care au putut să convingă o sirenă să renunţe la prada ei.
- Atunci avem o înţelegere. Mii de tunete! Totuşi, nu ştim care e numele tău.
- Numele meu este Ana-Elena Sirena şi trăiesc prin mările astea de zece mii de ani.
- Atunci hai la bord şi ajută-ne să plecăm din locurile astea, că deja am pierdut destul timp anapoda. Şi Cufărul ne aşteaptă!
Sfârşitul părţii a III-a
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu