Suferinţă cruntă

Problema de pe ordinea de zi e nasoală rău. Cred că m-am îmbolnăvit crunt de tot. Încă de la muncă (sigur de acolo am luat virusul) mă simţeam, aşa..., ciudat..., nu ştiu exact cum să vă explic. Mi s-a mai întâmplat chestia asta, nu e prima oară, şi ştiu că atunci când se întâmplă, ajung să zac şi la pat, aşa de naşpa e. Aşa că am mers la doctor să fac un control, să-mi dea un tratament ceva, ca să fiu în formă pentru zilele următoare. M-a consultat doctorul, m-a sucit pe toate părţile, ba a vrut să-mi bage şi un deget în cur, poponaru dracului, ca la final să-mi spună vestea cea proastă:   

"Suferi de durere de pulă cronică, tinere,  şi n-am tratament pentru asta." 

"Ahaaaaa! De asta, când a venit melteanu şi a vrut să-i pun pozele de pe telefon pe card n-am putut, că  tare mă mai durea în pulă de pozele şi telefonu' lui. Mulţumesc domn doctor."

"Ai grijă, că dacă se mută durerea în faţă pulii, şi se tot depărtează de organ, se poate lăsa şi cu spitalizare." Şi e naşpa, că în spitalele noatre, ţi-o sugi, cu tot cu durere. Întrebarea e următoarea: se dă oare concediu medical la faza astă? Că dacă tot sufăr crunt, nu pot sa-mi duc durerea undeva la mare sau la munte, aşa o săptămână, şi să o plimb şi să o fâlfâi aşa în văzul lumii? Tare fain ar mai fi...

Dacă aveţi simptome asemănătoare, vizitaţi cât mai repede doctorul, că am înţeles că în perioada asta e epidemie. Sănătate vă doresc!

  

Scrisoare către BBC

Dragii mei realizatori de documentare,

În primul rând vreau să spun că mă uitam ca disperatul la docomentarele voastre despre mamiferele cu două picioare, şi că am fost până acum profund impresionat de informaţiile pe care le-aţi prezentat. Una singură m-a bucurat nespus de mult, aceea cum că neanderthalii au dispărut definitiv de pe faţa pământului, deşi aveam eu o bănuială că nu e chiar aşa. Chiar dacă aveţi cât de cât credibilitate, am simţit că ceva nu e în regulă. Aşa că am făcut pe cont propriu un test de verificare a informaţiilor.

Am ieşit vinerea în oraş şi am rămas total dezamăgit. Neandelthalii trăiesc bine mersi, printre noi. Şi mai rău, chiar prosperă. Unii chiar şi migrează spre zone mai calde la cules căpşuni, sparanghel, la montat veceuri şi rânit la porci. Şi au şi un viitor în faţă, chiar dacă el se cheamă uneori stâlp, şanţ sau pom de pe marginea drumului.  Peste tot exemplele existenţei lor sunt evidente iar eu le-am notat şi vi le prezint după cum urmează:
1. Chiar dacă a doua casă de marcat este liberă, neanderthalii se înghesuie toţi pe un singur rând la prima casă, cea de pe raza lor vizuală şi blochează tot traficul prin supermarket. Deşi au timp căcălău să facă cumpărăturile pentru sărbători, se înghesuie toţi odată în ultima zi, preferând să-şi miroase beşinile şi transpiraţia unul altuia la coadă. Mai rău, în luna august blochează şi zona unde sunt pungile cu cipsuri cu paprika. Barabula este adânc înfiptă în conştiinţa lor.
2. Poartă ochelari de soare noaptea. Este dovedit ştiinţific că soarele există şi noaptea, şi poate oricând să facă ţuşti pe cer şi să prindă neanderthalul nepregătit, iar într-un cap sec razele se pot reflecta aiurea producând pagube serioase singurului neuron.
3. Se simt foarte bine când se fotografiază, mult, des şi prost. De preferat între flori. Monştrii ies bine în evidenţă pe fundal înflorit (detaşarea subiectului de fundal), flora şi fauna fiind strâns legate (despre faună o să mai vorbim). Cum simt o căruţă cu flori pe aproape o nimicesc cu bliţurile. Din o sută de fotografii naşpa cu muile lor, cea mai naşpa o scot în dublu exemplar. Şi mare.
4. Sting becurile la ora pământului.
5. Ascultă manele. Musai la volum maxim şi în maşini cu volan pe dreapta şi numai în faţa chitzeriilor. Normal, nu în maşinile lor. Englezii le închiriază rablele, noi românii le închiriem pomii şi stâlpii. Viteză să fie!
6. Au uitat cum arată banii româneşti şi ce valoare au, atât de rupţi de casă sunt. Nu mai mâzgâlesc pereţii din peşterile unde trăiau că au evoluat şi s-au emancipat acum prin suburbiile romei. Dar scriu pe tort "bon compleano, Ghiţî !" deşi nu cred că ştiu ce înseamnă.
7. Au pretenţii occidentale, pentru absolut orice. Au uitat că anul trecut se căcau în fundul curţii şi se ştergeau la cur cu brusturi. Şi nu numai. Împătureau de două ori frunza de brusture, că era criză de bălării.  
8. Taraf tv este singurul post de televiziune de unde se informează şi unde masculul din această specie poate să facă dedicaţii muzicale naşpetei sale: "P3ntro chica m3a şukară mui s3xi dedico Te amo la fel k cînd team vazut ân prima zi."

Domnilor de la BBC, ne cam minţiţi cu neruşinare, nu vă supăraţi. Acum, ori  sunteţi prost informaţi ori nu aţi filmat niciodată prin românia. Pentru că la noi în ţară, homo sapiens este pe cale de dispariţie şi nu neanderthalul.



                                                     Cu drag, al vostru mare fan,
                                                            Eu..., un mare iubitor de animale!

Superliga Gentlemenilor cu Puteri Limitate

Pe drumul ce leagă vestul sălbatic de judeţul Botoşani, un Aro gonea cu peste 50 de km la oră, stârnind în urma lui un praf şi o hărmălaie de nedescris. Înăuntru patru supereroi îngrijoraţi, se grăbeau să ajungă cât mai repede în Rădăuţi, oraşul lor natal. Pe feţele a trei dintre ei se putea citi îngrijorarea, în timp ce cel de-al patrulea avea o expresie mai degrabă de "mă doare-n pulă". Graba lor era justificată, cei patru neavând de câteva zile bune nicio veste de la doctorul Albert Zmucştain, supereroul fizician, fondatorul Supeligii Gentlemenilor cu Puteri Limitate, (pe scurt SGPL) cu care trebuiau să se întâlnească şi să se distreze la Festivalul Hi5 România 2010. Un zvon circula prin tabără, cum că marele fizician ar fi fost răpit de o grupare criminală şi ar fi fost ţinut sechestrat undeva prin america. Presa vuia. Ziarele afişau toate pe prima pagină diferite scenarii ale răpirii precum şi consecinţele acestui fapt, ştiindu-se clar că împreună cei cinci eroi erau formidabili, dar separaţi puteau fi în cele din urmă învinşi. 


Clar că cineva dorea răul ligii, care să fim serioşi, nu făcuse decât mult bine şi vânzare sănătoasă la Petrescu pe timp de vară. Văzând că se îngroaşă gluma, cei patru eroi s-au hotărât să le-o dea la buci celor ce au îndrăznit să strice munca lor de atâta vreme.

Albert Zmucştain aveau un deosebit talent înnăscut. Nu ştia karate şi nici nu spărgea cărămizi cu capul, nu vă ambalaţi, dar avea tehnica lui supereroică de luptă, mai ales când era pe modulul "ţapăn" şi putea lovi un adversar numai cu privirea, asta dacă reuşea să-l zărească din prima. Avea şi o reputaţie deosebită, mai ales printre femeile de sex opus lui, fiind considerat un fute tot mondial şi, acum, cam toată lumea plângea după el. La auzul veştilor teribile despre răpirea sa, zece mii de minore virgine s-au sinucis în semn de protest. Pe lângă asta, primăvara tot întârzia să apară, iar berea intra cu ghionţuri.

La sediul secret al SGPL, de pe strada Salcâmilor 4a, pregătirile pentru lungul drum ce eroii îl aveau în faţă erau în toi. Întâi Winetu a schimbat toate bujiile la (Aro) Beatmobil şi a încărcat bateria, apoi micile probleme cu becurile de la semnalizare au fost repede rezolvate. Pârâţâşnicov s-a apucat de mâncat fasole şi îşi tot testa agerimea ochiului maro împuşcând cu bile de rument diferite ţinte făcute din sticle de bere goale. Din cauza unor scăpări de gaze neprevăzute, Melman a tras o răceală cumplită şi nu a putut testa Ciorapul Atomic la putere maximă. Căpitanul Sof s-a plictisit repede şi s-a dus să tragă un pui de somn la umbră. Apoi încrezători în forţele lor, au încărcat până la refuz maşina cu lăzi de bere şi au pornit peste Atlantic să înfrunte inamicul şi să-l salveze pe Zmucştain.


                                                                                  *

Trebuie să recunoaştem cinstit că asta a fost prima încercare din istorie de a trece Atlanticul, cu un Aro. Dar vorbim de eroi fără frică şi fără rău de mare. Pârâţâşnicov îşi tot dădea aere de vedetă, la volan, dar situaţia fu repede remediată, prin instalarea unui furtun de la ochiul său maro direct în rezervor. "Na, acuma cacă-te cât vrei!" De-acu încolo confort mai ceva ca la o croazieră. Aer curat, briza mării, plus economie de combustibil şi o creştere considerabilă a vitezei de deplasare până pe la vreo 80 km/oră. Vi se pare puţin? Da ce credeaţi că un Aro zboară? În fine. Socotiţi voi cam cât le-a luat eroilor să traverseze oceanul, pentru că mie mi-e lene la ora asta să fac matematici. Într-un final maşina s-a oprit pe nisipul fierbinte, fix pe o plajă plină cu nudiste care îşi afişau fără ruşine zâmbetele verticale. Toţi au coborât cu frâna de mână trasă şi s-au decis să stea câteva zile la bronzat (nu la holbat), uitând pe moment scopul venirii lor pe acest tărâm al făgăduinţei.

După ce s-au bronzat uniform (mai puţin eroul Melman, care a făcut desigur, insolaţie), s-au destrăbălat noaptea prin cluburile de fitze, şi au băut până au căzut în cap (a se citi cu cap), eroii şi-au adus aminte de misiunea lor şi au pornit s-o termine. Punând cap la cap toate indiciile descoperite pe drum, au ajuns într-un final în statul Louisiana. În oraşul New Orleans, urmele de labă se vedeau la tot pasul, semn că erau foarte aproape de ţintă. Nu trecu mult timp şi cei patru dădură de o casă mare, în faţa căreia boschetau nişte persoane deosebit de dubioase, care atrăgeau foarte mult atenţia. Maestrul Winetu a dat o raită primprejur şi când s-a întors a raportat prietenilor săi că ăsta e locul cu pricina. "L-am văzut şi pe Zmuc. Arată slăbit. Trebuie să acţionăm imediat."

Între timp situaţia în care se afla Albert Zmucştain era nu tocmai plăcută. Închis într-un laborator cu multe tuburi de heliu, era mai tot timpul legat de scaun şi forţat să se uite pe net la filmulete cu floricele, peştişori şi hamsteri drăgălaşi. Tortură deplină şi spălare de creier. Căteodată îl buşea plânsul, aşa de amărât era. Din când în când, cineva îi aducea un hamburgher şi o cană de tablă cu apă, pe care le înghiţea pe nerăsuflate. Nu înţelegea cum lumea poate să fie atât de rea. Nu înţelegea cum poţi să faci atât rău semenilor tăi fără să îţi pese, dar simţea în adâncul inimii sale înfricoşate, că salvarea este aproape. Ştia că tovarăşii de pahar nu-l vor lăsa să moară singur pe tărâm american, vor face tot ce le stă în putinţă să-l aducă înapoi acasă, teafăr şi nevătămat. Şi asta îi dădea putere.


                                                                              *

Pitiţi în spatele bandiţilor, eroii noştri îşi pregăteau în linişte deplină armele. Winetu scoase cuţitul de vânătoare, curăţă petele rămase pe el de la ultimul grătar, şi luă o duşcă de îmbărbătare din sticla de palincă. Melman scoase cu grijă un recipient de plumb şi începu să desfileteze capacul. Înăuntru se afla Ciorapul Atomic, vestita armă de anihilare în masă. Pârâţâşnicov se alimentă cu o tocăniţă de cuie, holşuruburi, şaibe, bile de rulment şi bineînţeles fasole la conservă. Şi el era gata de luptă. Căpitanul Sof îşi aprinse o ţigară şi zise plictisit: "Dacă trece vre-unu pe aici, o sa-i dau şi eu un pumn." Se aşezară pe poziţii, aşteptând momentul prielnic pentru lovitura fatală.

La un moment dat, un ciorap ateriză în mijlocul grupului de bandiţi, explodând ca un foc de artificii, schimbând brusc aerul şi transformând ziua însorită într-o noapte cumplită cu ceaţă. Apoi dintre copaci: "poc, poc, poc" ,"tu-vă muma-n cur", "pâr, pâr, pâr", "futu-vă-n gât de cocalari cocliţi", "trosc", aşa mai zburau bilele de rulment. Mai ceva ca la filmele cu rambo. Inamicii cădeau ca spicele, iar cei încă vii cereau îndurare, dar nu era timp de aşa ceva. Winetu sări artistic, ca un leu, asupra unui grup de fugari rupându-le hainele de pe ei, lipindu-i la pământ cu o singură lovitură. O luptă teribilă, doar patru oameni rămânând în final în picioare, restul fiind toţi întinşi pe decor.


Apoi au dat buzna în laborator unde se găsea Zmuc. L-au dezlegat, au închis calculatorul care i-a provocat atata suferinţă şi l-au scos la aer. Zmuc părea că-şi revine, încet, încet. I-au dat o gură de bere rece, special adusă de la Petrescu, pentru că se ştie, berea la Petrescu te pune în cap, dar te pune şi înapoi pe picioare. 
- Cum te simţi, întrebă Winetu?
- Bine. Eram îngrijorat. Mă gândeam că nu mai veniţi. Da ce-i cu zâmbetu' ăsta pe faţa ta, mă Winetu?
- Mă bucur că de data asta nu am fost rănit în luptă, sau primul care a căzut la datorie, ca în poveştile celelalte! În sfârşit povestitorul ăsta şi-a făcut milă şi de mine.
- Bun, atunci hai să mergem înapoi acasă, rosti Melman bucuros. Abia aştept să tragem un şou, ca să sărbătorim victoria noastră.
- Mda, consfinţi Căpitanul Sof.


Eroii noştri s-au întors fericiţi acasă şi viaţa şi-a reluat cursul său normal. Au tras o petrecere de ziua lui Zmuc, care va rămâne în istorie şi de care o să se vorbească mult. Totul a fost perfect, cu o singură excepţie: Ciuperman (eroul de la circulaţie), citind în ziar despre dispariţia lui Zmuc, s-a decis să-l caute şi să-l salveze de unul singur. Numai că din cauze neelucidate momentan s-a rătăcit pe undeva. Aşa că, eroii noştri au pornit într-o nouă aventură, în căutarea lui, imediat după ce le-a trecut mahmureala. 

P.S. La mulţi ani, Zmucule! Şi să ne trăieşti o mie de ani! Gaşca noastră cea fudulă te aşteaptă acasă, ca să beeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeem!

Stinge becu

Deşi toată viaţa lor au trăit în întuneric fără să-şi dea seama, ieri, proştii care încă speră că pământul mai poate fi salvat, s-au decis să stingă becurile pentru o oră, pentru a face economie de energie. Bravos bă! Şi eu am stins becul de la 3 la 4 dimineaţa, când oficial am trecut la ora de vară şi am dat orologiul cu un ceas înainte.

Şi o propunere pentru luna viitoare: timp de o oră să nu se mai taie copaci. Preferabil după miezul nopţii.

Pe cine iubesc eu mai nou - episodul I

Stăteam într-o dimineaţă cu pula-n mână şi mă documentam cu noutăţile de pe xhamster, aşa cum fac de fiecare dată când mă plictisesc tare şi nu scriu pe blog. O ardeam lent, că nu mă grăbeam nicăieri şi mai aveam ceva de frecat menta pe acasă până la ora plecării la munca de zi cu zi. Şi încep ăia doi din documentar să se pupe cu sărg, apoi trec la chestii legate de biologie, şi dăi şi fute-o şi dăi şi fute-o, de-i săreau ochii din cap ca la melc. Totul bine şi frumos. Acuma eu aşteptam finalul, să văd dacă după atâta futai, o ia ăla sau nu de nevastă pe aia, că se vedea că pun suflet amândoi, mai mult el. Ea părea la un moment dat că numără ochiurile de la perdea, şi cred că a şi căscat de vreo două ori, dacă nu mă înşel. Şi când să se apropie punctul culminant, cererea în căsătorie, boc, boc, boc, cineva la uşă. A stricat tot momentul, tot romantismul.

Foarte ciudat, că pe mine nu mă caută nimeni la o acea oră, şi dacă m-ar fi căutat cineva, cred că suna înainte. M-am dus să verific, tiptil, tiptil, că poate e duşmani cu facturi şi ăia nu trebuie să te ştie pe acasă. Când mă uit pe vizor, un oligofren îmbrăcat în costum negru se chinuia să-mi lipească de uşă o hârtie colorată. "Stai coaie, că asta nu e uşa lu mă-ta. Ia să văd cine eşti tu." Deschid şi oligofrenu îmi întinde zâmbind o broşură cu Isus şi mă invită la nuşh ce simpozion religios. "Coaie, eu pentru tine am pierdut finalul filmului? Dacă ştiam că eşti tu, nici nu mă mai chinuiam să mă îmbrac. Ieşeam direct în pula goală." Bă, da ce mă enervează cretinii ăştia care încearcă să te convingă că Isus al lor e mai puternic, că religia lor e mai sfântă şi care te deranjează când ţi-e lumea mai dragă. Dar eu sunt un gentleman, da, aşa că i-am zis: "Marş la căcat. Cântă la altă masă." Ei şi ţiganii care cerşesc pe la uşi. Naţie de oligofreni cu creiere spălate.

Ce se întâmplă cu ăştia când se termină simpozionul şi bate vântu' afară? Le ies bule de săpun din urechi. 

Istoria Bărbatului - Diafilm

Cleapşa

O pisică neagră a trecut pe la mine prin ogradă şi m-a provocat la cleapşă. Deşi zece principii mi se par cam multe, mai ales că eu mă ghidez cel mai mult după primul, voi încerca să rup gura târgului cu viziunile mele ample despre viaţă.

1. Evită mahmureala. Rămâi beat.

2. Viaţa este prea frumoasă să o împarţi cu cineva de sex opus.

3. Să mai bem un păhărel. De fapt e principiul de viaţă al lui Gică Petrescu. Şi el e nemuritor, de aceea îl cred.

4. Femeile se împart în 3 categorii: Frumoase, deştepte şi marea majoritate.

5. Nu te da la o parte când e vorba să faci un bine. Dacă o bătrână vrea să treacă strada, ajut-o. Dacă un cretin se bagă în faţă, la casa de marcat, fute-i un cot în gât din întoarcere. Îi faci şi lui într-un fel un bine.

6. Să zâmbeşti este al doilea lucru interesant pe care il poţi face cu buzele. Nu zâmbi, decât după.

7. Învaţă. Vei deveni deştept. Ţara are nevoie de... Ba nu are!

8. Guţă suge pula.

9. Un şou fără băutură e... E ca şi cum ai face sex şi te-ai gândi la labă.

10. Un bec aprins de-asupra uşii te scuteşte de efortul depus la nimerirea cheii în yală la 3 dimineaţa, când te întorci bat cleampă de la Indianu de acasă.

Şi nu uitaţi, copiii din somalia sunt înfometaţi. Şi pe moş craciun îl doare la bască. Şi pe noi...

Prăpădiţi - Episodul 1

La cererea fanilor... lecţii de supravieţuire, în limba franceză.

Avionul zbura pe deasupra dealurilor şi câmpiilor mai repede ca fulgerul. Dintr-o data turbuleţele au început să zguduie foarte tare aparatul de zbor. La început păreau turbulenţe normale, dar ulterior, avionul începuse a se dezmembra. Tremura din toate încheieturile sale astfel încât la un moment dat una din aripi se desprinse de restul navei, având o traiectorie nesigură. Urlând cu disperare la micile geamuri, omuleţii îşi vedeau deja sfârşitul. Groaznic. Dintr-un colţ, Mişu a înteles perfect pericolul. Creierul său trimisese deja muşchilor fesieri şi sfincterului, ceea ce aveau de făcut. Dintr-o dată un prrfââssssrţ se auzi, iar avionul începu să plutească din nou, lin pe o pernă de aer, fără a mai face mişcările alea haotice de la început, aterizând într-un sfârşit pe aeroport în Beauvais. Liviu, vizibil deranjat de gălăgia iscată, excalmă nervos: "Bă, m-aţi trezit! Dormeam aşa fain."

Parisul, un tărâm nou. Puţin mai mare ca Rădăuţiul şi Siretul la un loc, după părerea aceluiaşi Liviu, arăta destul de bine, în sensul că, cel mai probabil o să mai naufragiem acolo cel puţin încă o dată. Am păşit cu frică pe noul teritoriu, încă neexplorat. Maşinile vuiau la tot pasul, dar ca în junglă ne-am ghidat după semafoare, treceri de pietoni, şi am ajuns în final la Turnul Eiffel. Am strecurat o sticlă de palincă prin două filtre la intrare. Ne-au cotrobăit ăia prin buzunare şi prin rucsaci, explicându-ne că cică nu e voie sus cu şampanie, bere, vin, etc. De palincă nu a pomenit nimeni nimic, aşa că, normal, am luat-o cu noi. Ne-am holbat cu interes la panorama oraşului, da' cel mai mult la cururile feminine ce se fâţâiau prin faţa noastră şi am facut poze ca cocalarii. Să vadă şi colegii de la serviciu că ne-am ajuns. Bă, şi trecea câte una prin faţa noastră, şi mesteca din buci, ne strângeau chiloţii, nu glumă. "Coae, da bună e!"

La centrul de naufragiaţi, am dormit, cu doza de bere în bot. Nici acolo nu era voie de adus alcool. (Ăştia au o problemă mare) Nu? Sigur? Nah, dacă ziceţi voi... "Cât scria acolo? Minim 3 beri de om?" "Nush, că n-am văzut. Da' ia 3 să fim siguri. Că mâine ne prăpădim iar, şi cine ştie când o să mai avem parte." Şi îl trimitem pe Liviu să plătească. Că berile nu cresc în copaci în Paris, şi la supermarket trebuie să plăteşti, fie că eşti francez, scoţian sau naufragiat de la Wizz Air. Liviu, e genul de om căruia îi e lene să şi doarmă, care încă nu s-a hotarât dacă iarna îi e frig sau nu, şi poate rezuma intreaga istorie a omenirii într-un singur cuvânt: "Mda..." Şi îl ia aia de la casă, tare şi repede, zicându-i în franceză cât trebuie să plătească: "Zvansosandesant sant" adica în limba lor unşpe euro si cinzeci şi trei de cenţi. La care Liviu, perplex: "Hă?", "Ce-ai zâs?", "Ingliş pliz."

A doua zi am mers să ne culturalizăm. Să arătăm la lume că nu ne interesează numai berea, ci şi arta. La Luvru (ca şi în multe alte părţi) era plin de neamuri de-ale lu' Bruce Lee, cred că tot naufragiaţi ca noi. Pe unde mergeai te impiedicai de câte un grup de karatişti de ăştia. Fain muzeu, păcat că nu am avut aşa mult timp la dispoziţie să-l scotocim tot, dar poate o să mai trecem pe acolo. În faţă statuii zeiţei Venus din Milo, criticul nostru de artă, Sof(tot Liviu), care avea mâinile băgate în buzunar până la coate, ne-a explicat ce l-a impresionat cel mai tare: "Mai bine fără mâini decât fără ţîţ." După Notre Dame, norocul iar ne-a părăsit şi cum era normal, ne-am prăpădit urât de tot. Mişu, care e un excelent navigator, şi are un deosebit de dezvoltat simţ al orientării ne-a îndrumat: "S-o dăm în vale!" Şi uite-aşa, am văzut, vrând, nevrând şi Turnul Monpârnaţ. Pe exterior.

La un moment dat, foame. Da foame rău, că dacă nu găseam un restaurant japonez, în care să se servească sushi, ne mâncam între noi, aşa ne lovise foamea de tare. La un colţ de stradă am văzut nişte litere de-alea ciudate, japoneze, legate de cuvântul mâncare şi intrăm acolo să vedem despre ce e vorba. O chelneriţă niponeză ne îmbia la masă. "Stai fă, să vedem întâi scorurile, că poate găsim la supermarket mai ieftin." Un meniu pe masă, lumea decide: "Formula V6", că şi noi suntem tot 6, aşa la prima numărătoare. Ea (chelneriţa) încerca să ne explice într-o japofrangleză că aia e pentru O singură persoană, şi noi suntem mai MULŢI. Iar noi în aceeaşi limbă îi explicam că nouă totuşi nu ne e chiar aşa de foame (ţeapăăăă) şi tot O porţie vrem. "Bă, da barabule prăjite n-au?" În fine... Să nu ne facem de, ... barabule, total, mai comandăm doo porţii de altceva, să ne mai dea şi un borş moca. Şi o bere. Că doar suntem români şi ni s-a aterizat avionu... naşpa. Şi suntem şi prăpădiţi, de vreo doo ceasuri prin oraş. Da bun tare sushili. Evident am mâncat cu mâna, că ne era frică să nu ne scoatem ochii cu beţele alea, şi nici n-aveam de gând să stăm două zile în faţa strachinei cu orez, culegând bob cu bob.

După ce ne-am umplut burdihanele cu peşte şi orez ni s-a făcut sete. De bere, normal. Că avem stomacuri foarte sensibile, şi ştiam că dacă nu bei multă bere după orez, poţi să te constipi, şi e vai şi amar de curu' tău. Mie cel puţin mi se face rău tare dacă beau mai multă apă odată, şi prefer hidratarea cu zeamă de malţ şi hamei. Deci încă o tură de sănătate cu bere, de la supermarket, că e mai ieftin... aşa, să ne fie numai de bine.

Am fost în cele din urmă salvaţi, supuşi la tot felul de controale, unde am stat la cozi şi am umblat cu pantalonii în vine şi cureaua la subraţ şi apoi am fost suiţi în alt avion şi trimişi la recuperare. Ne-am recuperat în Cluj vreo două zile (mulţumim Elena!!!!, tre să dăm de baut, când vi pe acasă!!!), apoi în cele din urmă acasă, unde-i cald şi bine. Deşi am trecut prin momente grele ("Oare găsim ceva de băut la ora asta?"), trebuie să recunosc, am învăţat multe din această experienţă. Şi vorba ceea: "Tot răul spre bine! Deci, să beeeeeeeeem!"

Dedic această poveste domnului academician inginer doctor, hororis cauza, Andrei, care din păcate pentru omenire (adică noi beţivii) este dus atât de departe. Ne e dor de tine cuaie, şi te aşteptăm acasa! Cu alte cuvinte: "Treşi acas. Uni umbli ca huliganu prin america? Hai că avem de băut!!"

Fotbal şi mici

Fotbalul românesc e de tot căcatul. E ca un film naşpa cu steven seagal, dat în reluare de proteve. Toţi jucătorii sunt talentaţi prin crâşme, discoteci, weed shop-uri, mai puţin pe dreptunghiul ăla cu iarbă. Şi mai nou se fut şi în cur prin cantonamente. Da ce vroiaţi? Să scrie piese de teatru, cand colegul de cameră care din coincidenţă e şi fundaş de meserie se apleacă după săpun la duş? Sau poate e vreo stratagemă gândită de federaţia română de futbol. Dacă ăsta nimereşte borta curului cu şomofrâncu, poate nimereşte şi poarta. Pun pariu că în cantonamente se combină într-o cameră numai un atacant cu un fundaş pentru antrenament. Deşi ar fi mai simplu să vopsească poarta maro.

Dar avem şi români, alergăcioşi după minge, de valoare. La cluburi din străinătate. Meseriaşu' ăsta, spre exemplu, dă o grămadă de goluri pe la nemţi pe unde joacă, i-a pizdit şi pe ăia de la Urziceni, dar dacă îl aduci la naţionala, se cacă pe el în faţa porţii adverse. Îi moare erecţia fix în faţa curului. Sau încurcă poarta adversă cu cealaltă. "Bă, parcă îl cunosc pe pulă ăsta de undeva. Las că îmi aduc aminte cine e după ce îi dau gol" Apoi, "Ba Lobonţ, bă... uni pula mea te uiţi?"

Sau mai rău: Nicoliţă pasă la portar...

Pe români, îi ţine să alerge cam douăzeci de minute într-un meci. Este demonstrat ştiinţific că un fotbalist român mai mult nu poate. Până şi noi, ăştia cu ficatu în pungă, alergăm mai artistic şi mai mult. Oricum avem o echipă de andicapaţi: Mutu, Surdu, mai lipseşte Chioru, Şchiopu, Paralizatu şi gigi becali ca să avem un unşpe de mondiale. Mutu îi strigă lu Surdu: "Dă-o bă, lu' Chioru, că nu e în ofsaid." La speşăl olimpix. Şi cel mai important: românii ştiu să ţină un rezultat. Cam zece minute. Dacă doamne fereşte reuşesc să dea un gol (se mai întâmplă mai rar, dar se întâmplă) se retrag toţi în apărare şi tencuiesc poarta cu cururi. Bine, tot iau 4 goluri, dar măcar se vede interes în joc, că fotbaliştii ies bine în poze, când par că sunt interesaţi de ceva. Poate se lipesc de un contract la o reclamă la şampon sau Danone. Tactică. Nu i-a învăţat nimeni că la fotbal nu e ca în afaceri, şi nu e bine dacă dai 1 şi iei 4. Restul de 3 nu e profit.

Bă, da am reuşit să batem Insulele Feroe? Chiar de două ori. I-am tăvălit prin iarbă? Bifat. Le-am dat cu una în plus şi fără unşpe metri? Bifat. Ne-au bătut ăia vreodată? Never. Deci, cine are coclenderu' mai mare, noi sau ei? Ciocu mic şi susţineţi ruşinea naţională a româniei. Pardon, echipa...

Release yo self!

Beşitul ca şi orice altă formă de comunicare, este o artă. Nu toţi stăpânesc această artă şi deseori sunt greşit înţeleşi de ceilalţi. Sau mai rău, unii preferă beşina ca monolog, în cercul lor restrâns, cand este clar ca lumina zilei că un dialog pe această cale ar fi mult mai util pentru dezvoltarea societăţii.

O beşină poate spune multe lucruri despre persoana care o eliberează. Spre exemplu când auzi una de tip "scârţâie uşa", spui despre acea persoană: "Hmm, virgin." sau "Ăsta se sterge la cur ţinând hârtia inginerică cu două degete, cu frică, să nu scape vreunul înăuntru." , pe când o beşină tip "hu" te duce cu gândul la "Minim 6 luni de pârnaie, într-o celulă cu 4 violatori în serie, un singur duş şi un săpun alunecos."

Dar cum pot fi clasificate beşinile?

1. Fâsâita. De obicei aduce veşti proaste, despre câtă zacuscă se mai află în beci şi cam decât timp e uitată acolo. Din aceeaşi clasă amintim de fâsâita fierbinte, şi de sora ei mai mare, aia care se ţine după tine ca scaiu de oaie şi de care nu scapi nici dacă fluturi tare izmenele.

2. Ştrangulata. I se mai spune popular şi beşina cu semn de întrebare. Nu este foarte hotărâtă la ieşire dar cu siguranţă îşi face simţită prezenţa mai ales la înghesuială. O beşină foarte hazlie de felul ei, pentru că produce veselie în cercuri restrânse de amatori.

3. Târ târ târ. Ca o plimbare cu tractorul pe câmp, la arat, sau prin gropile din drum. Îţi saltă curul într-un mod plăcut, avertizând-ui pe cei din spate "Nu sta în urma mea."

4. Bubuita. Simţi că-ţi sar chiloţii de pe tine. Cunoscută şi sub numele de "rupere de nouri" poate produce fisuri cam de dimensiunea pumnului în izmene, cel mai evident exemplu fiind Mişu.

5. Beşina materială. Se traduce prin "Ups! Cred că m-am căcat pe mine!" Musai trebuie schimbaţi chiloţii. Dacă înainte de acest tip s-au experimentat multiple bubuite, este posibil ca să fie nevoie de schimbat şi izmenele. Chiloţii s-ar putea să fie deja franjuri.

Acu să nu-mi spuneţi ca niciodata când aţi tras sau aţi auzit o beşină nu aţi schiţat nici măcar un zâmbet. Spor la beşit, şi dacă nu e spor, atunci Activia să fie!