Partea a IV-a - Insula Comorilor
"Coae, ce-aş bea acum o bere rece!"
Sirena se dovedi a fi de treabă. Nu făcea de mâncare, nu spăla puntea, că era pretenţioasă, dar dormea în aceeşi încăpere cu echipajul, fiindcă trebuie să recunoaştem, în fiecare seară era petrecere şi ei ştiau ceva meserie. Şi ea se simţea bine printre beţivani, se distra cum nu o făcuse de câteva mii de ani. Încet, încet începuse a divulga diferite secrete pe care numai sirenele le cunoşteau. Ce să-i faci? Aşa sunt femeile (sirenele) când se apucă serios de tras la măsele. Şi uite aşa, piraţii trecuseră şi prin marea cu rom, de unde puteai să te "îmbuteliezi" după bunul plac, şi câte şi mai câte, vrute şi nevrute. Ajutaţi de vânt bun şi vreme pe măsură, piraţii au părăsit după câteva zile mările periculoase unde uraganul îi purtase fără voia lor. Cu fiecare zi trecută, desluşeau unul câte unul misterele Căii iar emoţiile creşteau, fiind conştienţi că sunt din ce în ce mai aproape de Cufăr.
Şi într-o după-amiază, lungul lor drum cu corabia luă sfărşit într-un arhipelag ce nu mai văzuse picior de om de foarte multă vreme. Când aruncară ancora, chiote de bucurie au răsunat la bord, mai ceva ca în reclama de la Heineken. A doua zi dimineaţă, încărcaţi cu rucsaci plini cu băutură şi un cort, au păşit pe ţărmul uneia dintre insule, exact cum era indicat pe hartă. Barbă Negru parcă avea un ardel iute înfipt în cur, aşa alerga pe pantele alea înclinate. Toţi erau nerăbdători, dar el exagera puţin.
- Stai mă, că ne dor ficaţii, protestară ceilalţi. Ia-o uşurel.
Peisajele erau fabuloase şi le gâdilau ochii într-un mod plăcut. Şi fauna şi flora la fel. Ei se aşteptau ca insula să fie păzită de un dragon sau ceva fioros, care să scuipe foc, în schimb prin iarbă mişuneau numai hamsteri şi prin copaci erau numai papagaliţe viu colorate. Papagalul lui Blblood leşină din cauza erecţiei masive care nu-i permitea sângelui să ajungă la creier.
Jungla unde au pătruns ascundea multe secrete şi cu cât înaintau prin desiş, descopereau ba câte o piramidă cu inscripţii ciudate, ba câte un templu antic, ba cine ştie ce pesteră. Şi când intrau să le exploreze, găseau tot felul de cufere cu bijuterii, bani de aur, bonuri de masă, statuiete şi linguri sau strachini din metale preţioase, averi inestimabile. Dacă se apucau să le adune pe toate, umpleau de zece ori Jumica Neagră şi tot mai rămânea o parte colosală din comori. Aşa de multe erau. În câteva zile cotrobăiră prin tot ce se putea, peste toată insula. Multe lucruri mai văzuseră ochii lor de piraţi până atunci, dar astea întreceau până şi cele mai umede visuri. Dar să nu credeţi că s-au aruncat ca disperaţii peste comori, să le adune cu nesaţ, să-şi îngrămădească bani şi linguri în buzunare. Nu. Şi asta pentru că erau înzestraţi cu o deosebită stăpânire de sine. Nu pentru astea veniseră ei. Şi ştiau că toate aceste comori sunt de fapt o diversiune, o păcăleală, aşezată inteligent pentru a distrage atenţia de la Cufăr. Şi Calea până la el era încă lungă.
Zilele treceau şi cufărul nu era nicăieri de găsit. În fiecare zi dădeau de ceva nou şi speranţele şi emoţiile creşteau, pentru ca puţin mai târziu deznădejdea să se reinstaleze în sufletele lor. Au trecut şi pe lângă o farfurie zburătoare, cu tot felul de inscripţii ciudate pe ea, dar berile alea nicăieri. S-au apucat şi de săpat în jurul farfuriei şi tot nimic. Toţi în afară de Lessof, erau îngrijoraţi. Nu mai aveau unde merge, ăsta era ultimul loc neexplorat de pe insulă şi verificară harta de zeci de ori. Să fi fost totuşi Cufărul doar un mit? O linişte de mormânt se aşeză între ei. Aruncară lopeţile cu care săpaseră până atunci şi se prăbuşiră la pământ. Nimeni nu mai scotea nici o vorbă iar din când în când se auzea doar câte un oftat, de ţi se rupea inima în două. Situaţia era gravă pentru că nici rom nu mai aveau la ei, proviziile luate cu ei fiind pe terminate. Şi stând aşa şi contemplând evenimentele, Lessof vorbi ca dintr-un vis:
- Coae, ce-aş bea acum o bere rece!
Atunci, spre mirarea tuturor, pământul începu brusc să se zguduie, ca la un cutremur. Pereţii farfuriei zburătoare s-au luminat iar o uşa masivă s-a deschis de unde putea să juri că nu există nimic. Toată insula vibra, speriind papagalii şi hamsterii care căutau să se ascundă.
Pătrunseră în farfuria zburătoare fără torţe, pentru că la fiecare pas se aprindea câte o săgeată de foc, care îi îndruma. Nu le era frică, erau convinşi că nimic rău nu li se poate întâmpla. La mijlocul farfuriei zburătoare, se afla o cameră imensă în care, pus la loc de cinste, stătea un cufăr deschis. Locul era cufundat de o lumină vie, nepământească, dar primitoare, iar piraţii nu au aşteptat mult şi s-au apropiat. În faţa lor se aflau cele douăzeci de beri care nu se terminau niciodată.
- N-am văzut în viaţa mea ceva mai frumos, exclamă Picior de Lemn, gâtuit de emoţie.
- Da camarade, zâmbi, Rechinul. Nu mă mai satur să privesc.
- Abia aştept să desfac una, spuse hotărâtă Zmuca şi imediat a fost aprobată de toată lumea.
- Atunci să plecăm repede pe insula noastră secretă şi să bem până ne cade ficatul! Uraaaaaa!!!!
Drumul înapoi pe corabie li s-a părut cel mai lung drum din viaţa lor şi odată aduse pe punte berile au fost împărţite după cum urmează: căte două de fiecare membru al echipajului. Ultimile două au fost aruncate în ocean, ca tribut pentru Ina, ca data viitoare când o să se întâlnească, să-i păsuiască, fiindcă aşa se obişnuieşte pe mare din moşi strămoşi. N-au aşteptat mult ca să desfacă prima bere şi dintr-o dată zăbuşeala de la bord fu înlocuită de o briză rece care răcori pe toată lumea, făcând în acelaşi timp şi pânzele să freamete. Semn că nu trebuiau să piardă nici o clipă. Aşa că au ridicat ancora şi au pornit din nou la drum. Au plecat pentru a intra definitiv în istorie şi nimeni, niciodată nu a mai reuşit să dea de ei. Doar marea mai povestea aventurile lor aducând din când în când aminte de "Piraţii care într-adevăr beu"!
Acum, strigătul lor de luptă a devenit sfat şi este scris la intrarea în fiecare crâşmă şi este rostit cu mândrie de toţi marinarii care pornesc la băut: Să beeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeem!
Şi într-o după-amiază, lungul lor drum cu corabia luă sfărşit într-un arhipelag ce nu mai văzuse picior de om de foarte multă vreme. Când aruncară ancora, chiote de bucurie au răsunat la bord, mai ceva ca în reclama de la Heineken. A doua zi dimineaţă, încărcaţi cu rucsaci plini cu băutură şi un cort, au păşit pe ţărmul uneia dintre insule, exact cum era indicat pe hartă. Barbă Negru parcă avea un ardel iute înfipt în cur, aşa alerga pe pantele alea înclinate. Toţi erau nerăbdători, dar el exagera puţin.
- Stai mă, că ne dor ficaţii, protestară ceilalţi. Ia-o uşurel.
Peisajele erau fabuloase şi le gâdilau ochii într-un mod plăcut. Şi fauna şi flora la fel. Ei se aşteptau ca insula să fie păzită de un dragon sau ceva fioros, care să scuipe foc, în schimb prin iarbă mişuneau numai hamsteri şi prin copaci erau numai papagaliţe viu colorate. Papagalul lui Blblood leşină din cauza erecţiei masive care nu-i permitea sângelui să ajungă la creier.
Jungla unde au pătruns ascundea multe secrete şi cu cât înaintau prin desiş, descopereau ba câte o piramidă cu inscripţii ciudate, ba câte un templu antic, ba cine ştie ce pesteră. Şi când intrau să le exploreze, găseau tot felul de cufere cu bijuterii, bani de aur, bonuri de masă, statuiete şi linguri sau strachini din metale preţioase, averi inestimabile. Dacă se apucau să le adune pe toate, umpleau de zece ori Jumica Neagră şi tot mai rămânea o parte colosală din comori. Aşa de multe erau. În câteva zile cotrobăiră prin tot ce se putea, peste toată insula. Multe lucruri mai văzuseră ochii lor de piraţi până atunci, dar astea întreceau până şi cele mai umede visuri. Dar să nu credeţi că s-au aruncat ca disperaţii peste comori, să le adune cu nesaţ, să-şi îngrămădească bani şi linguri în buzunare. Nu. Şi asta pentru că erau înzestraţi cu o deosebită stăpânire de sine. Nu pentru astea veniseră ei. Şi ştiau că toate aceste comori sunt de fapt o diversiune, o păcăleală, aşezată inteligent pentru a distrage atenţia de la Cufăr. Şi Calea până la el era încă lungă.
Zilele treceau şi cufărul nu era nicăieri de găsit. În fiecare zi dădeau de ceva nou şi speranţele şi emoţiile creşteau, pentru ca puţin mai târziu deznădejdea să se reinstaleze în sufletele lor. Au trecut şi pe lângă o farfurie zburătoare, cu tot felul de inscripţii ciudate pe ea, dar berile alea nicăieri. S-au apucat şi de săpat în jurul farfuriei şi tot nimic. Toţi în afară de Lessof, erau îngrijoraţi. Nu mai aveau unde merge, ăsta era ultimul loc neexplorat de pe insulă şi verificară harta de zeci de ori. Să fi fost totuşi Cufărul doar un mit? O linişte de mormânt se aşeză între ei. Aruncară lopeţile cu care săpaseră până atunci şi se prăbuşiră la pământ. Nimeni nu mai scotea nici o vorbă iar din când în când se auzea doar câte un oftat, de ţi se rupea inima în două. Situaţia era gravă pentru că nici rom nu mai aveau la ei, proviziile luate cu ei fiind pe terminate. Şi stând aşa şi contemplând evenimentele, Lessof vorbi ca dintr-un vis:
- Coae, ce-aş bea acum o bere rece!
Atunci, spre mirarea tuturor, pământul începu brusc să se zguduie, ca la un cutremur. Pereţii farfuriei zburătoare s-au luminat iar o uşa masivă s-a deschis de unde putea să juri că nu există nimic. Toată insula vibra, speriind papagalii şi hamsterii care căutau să se ascundă.
Pătrunseră în farfuria zburătoare fără torţe, pentru că la fiecare pas se aprindea câte o săgeată de foc, care îi îndruma. Nu le era frică, erau convinşi că nimic rău nu li se poate întâmpla. La mijlocul farfuriei zburătoare, se afla o cameră imensă în care, pus la loc de cinste, stătea un cufăr deschis. Locul era cufundat de o lumină vie, nepământească, dar primitoare, iar piraţii nu au aşteptat mult şi s-au apropiat. În faţa lor se aflau cele douăzeci de beri care nu se terminau niciodată.
- N-am văzut în viaţa mea ceva mai frumos, exclamă Picior de Lemn, gâtuit de emoţie.
- Da camarade, zâmbi, Rechinul. Nu mă mai satur să privesc.
- Abia aştept să desfac una, spuse hotărâtă Zmuca şi imediat a fost aprobată de toată lumea.
- Atunci să plecăm repede pe insula noastră secretă şi să bem până ne cade ficatul! Uraaaaaa!!!!
Drumul înapoi pe corabie li s-a părut cel mai lung drum din viaţa lor şi odată aduse pe punte berile au fost împărţite după cum urmează: căte două de fiecare membru al echipajului. Ultimile două au fost aruncate în ocean, ca tribut pentru Ina, ca data viitoare când o să se întâlnească, să-i păsuiască, fiindcă aşa se obişnuieşte pe mare din moşi strămoşi. N-au aşteptat mult ca să desfacă prima bere şi dintr-o dată zăbuşeala de la bord fu înlocuită de o briză rece care răcori pe toată lumea, făcând în acelaşi timp şi pânzele să freamete. Semn că nu trebuiau să piardă nici o clipă. Aşa că au ridicat ancora şi au pornit din nou la drum. Au plecat pentru a intra definitiv în istorie şi nimeni, niciodată nu a mai reuşit să dea de ei. Doar marea mai povestea aventurile lor aducând din când în când aminte de "Piraţii care într-adevăr beu"!
Acum, strigătul lor de luptă a devenit sfat şi este scris la intrarea în fiecare crâşmă şi este rostit cu mândrie de toţi marinarii care pornesc la băut: Să beeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeem!
Happy End!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu