Piraţii "Caribeu" - Cufărul cu Beri

Partea a IV-a  - Insula Comorilor

"Coae, ce-aş bea acum o bere rece!"

Sirena se dovedi a fi de treabă. Nu făcea de mâncare, nu spăla puntea, că era pretenţioasă, dar dormea în aceeşi încăpere cu echipajul, fiindcă trebuie să recunoaştem, în fiecare seară era petrecere şi ei ştiau ceva meserie. Şi ea se simţea bine printre beţivani, se distra cum nu o făcuse de câteva mii de ani. Încet, încet începuse a divulga diferite secrete pe care numai sirenele le cunoşteau. Ce să-i faci? Aşa sunt femeile (sirenele) când se apucă serios de tras la măsele. Şi uite aşa, piraţii trecuseră şi prin marea cu rom, de unde puteai să te "îmbuteliezi" după bunul plac, şi câte şi mai câte, vrute şi nevrute. Ajutaţi de vânt bun şi vreme pe măsură, piraţii au părăsit după câteva zile mările periculoase unde uraganul îi purtase fără voia lor. Cu fiecare zi trecută, desluşeau unul câte unul misterele Căii iar emoţiile creşteau, fiind conştienţi că sunt din ce în ce mai aproape de Cufăr.

Şi într-o după-amiază, lungul lor drum cu corabia luă sfărşit într-un arhipelag ce nu mai văzuse picior de om de foarte multă vreme. Când aruncară ancora, chiote de bucurie au răsunat la bord, mai ceva ca în reclama de la Heineken. A doua zi dimineaţă, încărcaţi cu rucsaci plini cu băutură şi un cort, au păşit pe ţărmul uneia dintre insule, exact cum era indicat pe hartă. Barbă Negru parcă avea un ardel iute înfipt în cur, aşa alerga pe pantele alea înclinate. Toţi erau nerăbdători, dar el exagera puţin.
- Stai mă, că ne dor ficaţii, protestară ceilalţi. Ia-o uşurel.
Peisajele erau fabuloase şi le gâdilau ochii într-un mod plăcut. Şi fauna şi flora la fel. Ei se aşteptau ca insula să fie păzită de un dragon sau ceva fioros, care să scuipe foc, în schimb prin iarbă mişuneau numai hamsteri şi prin copaci erau numai papagaliţe viu colorate. Papagalul lui Blblood leşină din cauza erecţiei masive care nu-i permitea sângelui să ajungă la creier.

Jungla unde au pătruns ascundea multe secrete şi cu cât înaintau prin desiş, descopereau ba câte o piramidă cu inscripţii ciudate, ba câte un templu antic, ba cine ştie ce pesteră. Şi când intrau să le exploreze, găseau tot felul de cufere cu bijuterii, bani de aur, bonuri de masă, statuiete şi linguri sau strachini din metale preţioase, averi inestimabile. Dacă se apucau să le adune pe toate, umpleau de zece ori Jumica Neagră şi tot mai rămânea o parte colosală din comori. Aşa de multe erau. În câteva zile cotrobăiră prin tot ce se putea, peste toată insula. Multe lucruri mai văzuseră ochii lor de piraţi până atunci, dar astea întreceau până şi cele mai umede visuri. Dar să nu credeţi că s-au aruncat ca disperaţii peste comori, să le adune cu nesaţ, să-şi îngrămădească bani şi linguri în buzunare. Nu. Şi asta pentru că erau înzestraţi cu o deosebită stăpânire de sine. Nu pentru astea veniseră ei. Şi ştiau că toate aceste comori sunt de fapt o diversiune, o păcăleală, aşezată inteligent pentru a distrage atenţia de la Cufăr. Şi Calea până la el era încă lungă.

Zilele treceau şi cufărul nu era nicăieri de găsit. În fiecare zi dădeau de ceva nou şi speranţele şi emoţiile creşteau, pentru ca puţin mai târziu deznădejdea să se reinstaleze în sufletele lor. Au trecut şi pe lângă o farfurie zburătoare, cu tot felul de inscripţii ciudate pe ea, dar berile alea nicăieri. S-au apucat şi de săpat în jurul farfuriei şi tot nimic. Toţi în afară de Lessof, erau îngrijoraţi. Nu mai aveau unde merge, ăsta era ultimul loc neexplorat de pe insulă şi verificară harta de zeci de ori. Să fi fost totuşi Cufărul doar un mit? O linişte de mormânt se aşeză între ei. Aruncară lopeţile cu care săpaseră până atunci şi se prăbuşiră la pământ. Nimeni nu mai scotea nici o vorbă iar din când în când se auzea doar câte un oftat, de ţi se rupea inima în două. Situaţia era gravă pentru că nici rom nu mai aveau la ei, proviziile luate cu ei fiind pe terminate. Şi stând aşa şi contemplând evenimentele, Lessof vorbi ca dintr-un vis:
- Coae, ce-aş bea acum o bere rece!
Atunci, spre mirarea tuturor, pământul începu brusc să se zguduie, ca la un cutremur. Pereţii farfuriei zburătoare s-au luminat  iar o uşa masivă s-a deschis de unde putea să juri că nu există nimic. Toată insula vibra, speriind papagalii şi hamsterii care căutau să se ascundă.

Pătrunseră în farfuria zburătoare fără torţe, pentru că la fiecare pas se aprindea câte o săgeată de foc, care îi îndruma. Nu le era frică, erau convinşi că nimic rău nu li se poate întâmpla. La mijlocul farfuriei zburătoare, se afla o cameră imensă în care, pus la loc de cinste, stătea un cufăr deschis. Locul era cufundat de o lumină vie, nepământească, dar primitoare, iar piraţii nu au aşteptat mult şi s-au apropiat. În faţa lor se aflau cele douăzeci de beri care nu se terminau niciodată.
- N-am văzut în viaţa mea ceva mai frumos, exclamă Picior de Lemn, gâtuit de emoţie.
- Da camarade, zâmbi, Rechinul. Nu mă mai satur să privesc.
- Abia aştept să desfac una, spuse hotărâtă Zmuca şi imediat a fost aprobată de toată lumea.
- Atunci să plecăm repede pe insula noastră secretă şi să bem până ne cade ficatul! Uraaaaaa!!!!

Drumul înapoi pe corabie li s-a părut cel mai lung drum din viaţa lor şi odată aduse pe punte berile au fost împărţite după cum urmează: căte două de fiecare membru al echipajului. Ultimile două au fost aruncate în ocean, ca tribut pentru Ina, ca data viitoare când o să se întâlnească, să-i păsuiască, fiindcă aşa se obişnuieşte pe mare din moşi strămoşi. N-au aşteptat mult ca să desfacă prima bere şi dintr-o dată zăbuşeala de la bord fu înlocuită de o briză rece care răcori pe toată lumea, făcând în acelaşi timp şi pânzele să freamete. Semn că nu trebuiau să piardă nici o clipă. Aşa că au ridicat ancora şi au pornit din nou la drum. Au plecat pentru a intra definitiv în istorie şi nimeni, niciodată nu a mai reuşit să dea de ei. Doar marea mai povestea aventurile lor aducând din când în când aminte de "Piraţii care într-adevăr beu"!

Acum, strigătul lor de luptă a devenit sfat şi este scris la intrarea în fiecare crâşmă şi este rostit cu mândrie de toţi marinarii care pornesc la băut: Să beeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeem!

Happy End!

Piraţii "Caribeu" - Cufărul cu Beri

Partea a III-a  - Cântecul sirenei

"Ştim exact calea spre cufăr şi spre fericirea veşnică."

Se împlinea săptămâna de când Jumica Neagră ducea acea luptă inegală cu uraganul. După şapte zile în care nu prea îţi puteai da seama dacă e dimineaţă sau noapte, la nord vest pentru câteva clipe se văzu o breşă în nori. Dar fix atunci o pală puternică de vânt sfâşie o pânză, iar până să apuce cineva s-o strângă, vântul o făcuse franjuri. Un catarg era crăpat şi putea oricând să se rupă. Ina, mirată parcă de curajul lor şi văzând că nu-i poate învinge pe bravii piraţi, se hotărî să-i lase în sfârşit în pace. Până seara furtuna trecu de tot şi noaptea văzură stele pentru prima dată după multe zile. Nu pentru mult timp, ce-i drept, fiindcă noaptea au petrecut-o cu sticla în bot, sărbătorind şi odihnindu-se în acelaşi timp. A două zi, Zmuca se apucă de cusut pânzele rupte iar Barbă Negru de întărit catargul şi toată lumea era fericită.

Dar fericirea nu a durat prea mult. La prima verificare corabia nu părea să aibă defecţiuni majore, ba din contră starea ei era mult peste aşteptări. Dar nu asta era problema. Din cauza uraganului Ina, cursul lor a fost puternic deviat şi când au vrut să revină la drumul cel bun, au constatat că acest lucru e aproape imposibil. Niciunul din echipamentele de navigaţie nu funcţiona, nici chiar PSP-ul lui Lessof. La început au încercat să trateze problema cu indiferenţă, cum numai nişte piraţi pot să facă, dar în scurt timp au constatat că la bord, băutura era din ce în ce mai puţină. Mâncare mai aveau şi la urma urmei puteau pescui ceva dacă li se făcea foame, că vorba ceea "are oceanu' peşte destul." Sau puteau răbda. Dar fără băutură se ştie că nu se poate naviga în condiţii optime. Şi  ce poţi să faci? Să bei apă? De câte poveşti pline de aventuri şi vitejie aţi auzit până acum, în care eroii să bea apă? Cine poate să gândească coerent şi să ia decizii bune fără băutură? Nasoală treabă.


Zilele treceau şi abia de acum încolo începea greul. Băutura era aproape gata şi era drămuită iar piraţii nu găseau nici o ieşire din acest impas. Să moară de sete în mijlocul oceanului era cel mai crunt lucru care li se putea întâmpla. La un moment dat au început halucinaţiile. Vedeau butoaie de rom plutind pe lângă corabie, dar când încercau să le prindă şi să le aducă la bord, ele dispăreau ca prin farmec. Serveau câte un cinzeci de om, pe zi, aşa în ciudă, înghiţind mai mult în sec, iar ziua trecea foarte greu în asemenea condiţii. Chiar şi  aşa, după două săptămâni de derivă şi fără vânt ca lumea, au ajuns să bea şi ultimul cinzeci şi de aici încolo, nu le rămânea decât să spere într-un miracol, sau să se lase purtaţi de valuri spre pieire. Elena Ochi Ager scruta orizontul, în speranţa că va putea zări vreo insulă cu crâşme, unde să poată acosta şi să-şi facă provizii. Dar la orizont nu se vedea nimic, şi astfel deznădejdea a cuprins repede întreg echipajul. Timpul trecea anapoda, orele părând zile, vântul aproape că nu mai bătea iar piraţii erau din ce în ce mai leşinaţi de sete. Nici Blblood nu mai avea vlagă în cur ca să împingă corabia. Pârţurile trase de el nici măcar nu scuturau pânzele.


În cea de-a douăzecea zi, pe la apus, pe când marea se linişti de tot, din zările îndepărtate începu să se audă un cântec lin, mai degrabă ca un murmur. Picior de Lemn, Barbă Negru, Blblood, Rechinul şi Lessof s-au ridicat toţi odată de la locurile lor şi parcă vrăjiţi de ceva s-au apropiat de parapet şi au început să privească cu ochii larg deschişi spre o mică insulă care se contura în lumina caldă a apusului. În jurul insulei, sfărmate de valuri şi de timp stăteau o mulţime de epave, iar pe unele încă se mai putea observa steagul negru cu cap de mort, binecunoscutul simbol al piraţilor. Cântecul era aşa de plăcut, vocea atât de caldă, încât masculii s-au hotărât să meargă cu o barcă până pe insulă, să vadă mai bine cine cântă. Practic se băleau peste parapet, aşa de distruşi erau din cauza cântecului. Ei nu ştiau că din cauza derivei, au nimerit fix în marea cu sirene, şi deşi ele erau legende, pentru că nimeni nu s-a întors vreodată să povestească o întâlnire cu ele, erau foarte temute de toate fiinţele care navigau oceanele în lung şi în lat. Pentru bărbaţi, sirenele erau fatale. Şi aceasta părea să îşi facă bine treaba, chemându-i la ea, cu cântecul ei cel dulce. Femeile din echipaj au ripostat repede. Cu mâna pe ciomege le-au administrat un batalion piraţilor, împiedicându-i astfel să plece de pe corabie. Situaţia era destul de gravă. Dacă aveau băutură, poate reuşeau să-i prostească cumva, dar fără licoare, femeile erau practic neputincioase. Tactica cu ochiul vânăt nu părea să aibă foarte mare succes.


A doua dimineaţă, sirena se apropie de corabie. După ce se fâţâi de colo colo, intră în vorbă:
- Veniţi la mine, am rom cât nu puteţi bea într-o viaţă şi ştiu şi drumul spre marea cu himene virgine. O comoară mai mare ca asta nici nu vă puteţi imagina.
- Pleacă de aici şi lasă-i în pace, ripostă Zmuca şi apucînd o coadă de mătură începu s-o agite ameninţător. 
Femeile nu puteau să cadă în vraja sirenelor, ele având zămbete verticale erau imune.
- Lasă-i pe ei să-şi decidă singuri viitorul. 
- Viitorul lor nu e aici. Viitorul lor şi al nostru e pe insula unde se află Cufărul cu Beri. Şi noi trei n-o să te lăsăm să strici toată povestea asta. 
- Minţi! Cufărul nu poate fi găsit. Noi sirenele îl căutăm de mii de ani fără succes.
- Rupe vraja şi redă-le libertatea bărbaţilor şi o să-ţi demonstrez că ceea ce am spus e numai adevăr. Ştim exact calea spre cufăr şi spre fericirea veşnică.


Sirena căzu pe gânduri. Zmuca părea să spună adevărul. Bomberwoman şi Ochi Ager susţineau şi ele cu tărie că totul e adevărat. Mare problemă. Pe de o parte ar fi vrut echipajul pentru ea, pentru că erau piraţi unul şi unul, parcă decupaţi din reviste, dar nici nu putea renunţa la Cufăr aşa cu una cu două. Dacă ştiau cu adevărat Calea? Nu putea să rişte. Puteau trece încă o mie de ani până să apară altcineva care să cunoască drumul. Şi dacă lua bărbaţii prizonieri, femeile puteau merge la urma urmei şi singure şi tot nu era bine pentru sirenă. Cufărul era mai ceva ca inelul ăla din Lord of the Drinks. 
- Bine, spuse într-un final sirena. Facem un târg. Eu le redau libertatea piraţilor, dar în schimb mă luaţi cu voi. Şi mă angajez să umplu şi tot hambarul vostru cu rom. Şi asta numai pentru că sunteţi cei mai tari piraţi din lume, şi singurii care au putut să convingă o sirenă să renunţe la prada ei.
- Atunci avem o înţelegere. Mii de tunete! Totuşi, nu ştim care e numele tău.
- Numele meu este Ana-Elena Sirena şi trăiesc prin mările astea de zece mii de ani.
- Atunci hai la bord şi ajută-ne să plecăm din locurile astea, că deja am pierdut destul timp anapoda. Şi Cufărul ne aşteaptă!

Sfârşitul părţii a III-a

Piraţii "Caribeu" - Cufărul cu Beri

Partea a II-a  - În ghearele uraganului

"Cursarule, bagă vânt în pânze!"

Fiecare pirat din lume, fie că e vestit ca eroii din poveste sau are o identitate obscură, visează la cât mai multe comori. Dar scopul existenţei fiecărui pirat este dedicat descoperirii Comorii celei mai mari, o comoară care singură le eclipsează pe toate celelalte. Şi este vorba de Cufărul cu Beri. Şi nu e vorba de orice fel de beri, ci de alea care nu se termină niciodată. Şi legenda spune că sunt douăzeci la număr şi sunt reci şi proaspete tot timpul. Extraordinar! 

Jumica Neagră înainta agale pe apele line ale oceanului, împinsă de un vânt bun din pupa. Încet, încet, dispăreau în valuri toate formele de relief ale insulei, incusiv portul, urmând ca din clipă în clipă să nu se mai zărească nimic în afară de apă. Pentru lungul drum ce îl aveau înainte îşi făcuseră provizii suficiente, astfel încât să nu aibă probleme mai târziu. Vremea bună  aducea un plus de veselie pe punte şi toate mergeau strună. La cârmă se afla Lessof, butonând cu interes PSP-ul iar de veghe în vârful catargului stătea Blblood. Ceilalţi nefiind de cart, stăteau să se bronzeze pe punte, cu romu' în bot, cum şade bine marinarului pe o corabie.

Picior de Lemn şi Barbă Negru au reuşit să pună mâna pe hartă de mai bine de un an dar neavând un echipaj bun, cu care să pornească au fost forţaţi să stea într-un port şi să bea seară de seară. Au tot încercat diferiţi oameni pentru echipaj, în scurte călătorii, dar toţi s-au dovedit până la urmă a fi lichele. Normal doar erau piraţi. Găsirea unor oameni buni s-a dovedit a fi mai grea decât anticipaseră. Dar într-o zi, în faţa corabiei, trei femei pirat se tot foiau de colo colo, vrând să se angajeze şi spunând că se pricep la diverse treburi. Fiind presaţi de timp, piraţii au acceptat, dovedindu-se la final că au făcut o alegere bună. Femeile ştiau să facă de mâncare, făceau curăţenie lună şi nu făceau nazuri la tradiţionalele seri de tras la măsele. Femei de comitet. Zmuca se pricepea de minune la făcut brăţărele, la cusut pânzele pe unde se rupeau şi la manevrarea parâmelor, lucru foarte important pe o corabie. Bomberwoman era maestră la tras cu tunul, plantând bombe prin toate corăbiile inamice. În doi timpi şi trei mişcări monta ghiuleaua la tun, turna paful de puşcă şi zdrang câte una fix în inamic. Dar nu ar fi reuşit să nimerească chiar toate ţintele fără ajutorul Elenei Ochi Ager, care era cea de-a treia femeie pirat.


Se împlinea a zecea zi de când erau pe mare şi vântul era, cu mici diferenţe, la fel ca în prima zi. Băuseră crunt în fiecare seară dar nu se simţeau obosiţi, ba chiar dornici să continue. După o zi liniştită, înainte de apusul soarelui, Barbă Negru, ţipă dintr-o dată, alarmat, din vârful catargului:
- Corabie la orizont! Vine de la nord-est, şi pare că s-ar ţine după noi!
Privind încruntat prin ochean, Picior de Lemn spuse puţin îngrijorat:
- Mii de trăsnete! E Jandarmeria oceanului. Ne-au reperat şi vor probabil să ne prindă.
- Numai să încerce, spuse papagalul lui Blblood, avem cea mai rapidă corabie din lume!
- Bomberwoman, pregăteşte tunurile, pentru orice eventualitate!
În curând peste ocean se lăsă o noapte ca de smoală. Piraţii au scos ceva de băut, dar parcă nu prea le intra romul pe gât. Toată lumea întorcea instinctiv capul spre pupa, aşteptându-se ca barca jandarmeriei să răsară dintr-o dată din întunericul nopţii. Zorii dimineţii au adus veşti şi mai proaste. Deşi vântul nu scăzuse pe timpul nopţii, ba din contră, se înteţise, corbia jandarmeriei era acum cam la jumătatea distanţei care se înregistrase cu o seară înainte. Se mişca foarte repede.
- Să ne pregătim de luptă, spuse Rechinul, zornăind clopoţelul de emoţie.
- Cursarule, bagă vânt în pânze! Nu ne prind ăştia cu una cu două!

Pe corabia jandarmeriei, amiralul Ciu privea prin ochean la mogâldeţele ce se agitau de zor pe Jumica Neagră. Un zâmbet îi apăru dintr-o dată pe chip, deşi în adâncul inimii sale sentimentul provocat era tocmai opus. Fusese şi el odată pirat, liber să facă ce vrea, dar a facut greşeala să se însoare. Şi cum un rău nu vine niciodată singur şi ce omul îşi face cu mâna lui, lucru manual se cheamă, s-a înrolat şi în Jandarmeria oceanului. Proastă decizie. A jurat să captureze Jumica Neagră, urmărind-o încă de pe vremea chinezilor, iar acum premiul cel mare pentru el, se afla chiar în faţa lui. Şi acum el avea avantajul, echipajul lui fiind mult mai numeros şi corabia Dacia fiind cea mai dotată dintre toate ale jandarmeriei.


Convinşi că până la lăsarea serii se va lăsa cu bătălie, piraţii s-au apucat serios de băut, pentru îmbărbătare. Dar nasurile lor simţiră şi altceva, nu numai mirosul rachiului. Furtună! Într-adevăr, la vest nori negri se adunau şi din când în când, de departe, câte un bubuit surd ajungea până la urechile lor. Încet, încet, în minţile lor încolţi o idee. Repede, Bloblood scoase laptopul, intră pe internet şi verifică ce fel de furtună e şi ce intensitate are, făcu repede un calcul, apoi hotărârea a fost luată cu unanimitate de voturi: 
- Schimbaţi cursul, o să fugim cu furtuna. Să vedem dacă au tupeul să ne urmărească acum!
- De foarte mult timp nu am mai navigat printr-o furtună! Toată lumea la posturi! Asiguraţi alimentele şi băutura! Nu avem timp de pierdut!
La bordul Daciei, amiralul Ciu, trânti nervos cu pumnul în volan, neînţelegând manevrele piraţilor. 
- Sunt nebuni? Ce dracu i-a apucat să se bage direct în uragan. Oare nu ştiu că ăsta e Uraganul Ina şi că puţine sunt corăbiile care-i supravieţuiesc?


Uraganul Ina era cea mai mare furtună care putea să apară în ocean. Era atât de intensă, încât, marinarii şi piraţii preferau să o ocolească, chiar dacă asta însemna un ocol considerabil, iar cei care se întâlneau cu ea, erau foarte nenorocoşi. Şi să te arunci direct în braţele ei, era nebunie curată. Şi chiar asta făcea Jumica Neagră, cu tot cu echipaj, fiind repede înghiţită de cenuşiul norilor. Dintr-o dată corabia fu smucită de un vânt teribil, făcând catargele să scârţâie îngrozitor. Lumina se diminuase simţitor iar oceanul mugea în jurul lor. Pluteau în derivă, pentru că nimeni nu mai putea controla cu precizie barca iar valurile care se înălţau ca munţii păreau că vor să strivească coaja de nucă de la picioarele lor. Lupta cu furtuna dură toată noaptea şi a doua zi, istovind tot echipajul. Spre seară se părea că furia uraganului a mai scăzut, dându-le piraţilor un mic răgaz, dar începând cu a treia zi de dimineaţă, îşi reluă tăria. Ina nu vroia să le dea drumul aşa cu una cu două.

Sfârşitul părţii a II-a

Piraţii "Caribeu" - Cufărul cu Beri

Partea I - Revederea

"Băi, suntem piraţi, sau ce pula mea?"

Deşi soarele se afla aproape de asfinţit, căldura era încă sufocantă, iar la mal nu se putea distinge nici o formă umană sau ceva activitate. Parcă dispăruse toată lumea, iar de departe, portul părea mai degrabă părăsit şi bântuit. Toată lumea stătea ascunsă la umbră, aşteptând apropierea serii răcoroase. Spre micul port o barcă înainta alene printre valurile mici, de ziceai că cei doi care se aflau întrânsa nu aveau nici o grabă pe lumea asta. Dar asta nu era adevărat. Cei doi doreau să ajungă cât mai repede la ţărm, fiind chinuiţi de o sete teribilă, numai că le era cam lene să vâslească. Dar odată cu apropierea de intrarea în port, nasurile lor adulmecară de departe mirosul berii, şi astfel viteza bărcii crescu considerabil, cei doi începând a-şi da ceva interes în ale vâslitului. La finalul drumului proptiră barca lângă debarcader apoi fără a mai sta pe gânduri porniră spre crâşmă. Abia aşteptau să bea o (8) bere rece şi să crape o sămânţă de bostan la un leu cinzeci suta de grame. Înâuntru o hărmălaie de nedescris pentru că nişte handralăi jucau poker şi făceau mai multă gălăgie decât consumaţie. Cei doi s-au aşezat la o masă şi au comandat prima bere, dar se pare că halba avea o gaură largă sus şi toată berea s-a scurs repede pe gâtlejurile lor însetate. Aşa că au trecut la a doua. Şi aşa mai departe...

Nimeni nu cunoştea adevărata lor identitate. La prima vedere păreau doi marinari pârliţi, de ăia care-i vezi beţi dimineaţa prin şanţuri, care nu pot duce mai mult de trei beri una după alta. Dar cum bine se ştie aparenţele înşeală. Ochii lor şireţi iscodeau fiecare colţ al crâşmei, fiecare beţivan în parte, fiecare muiere, fiind oricând pregătiţi să riposteze crunt dacă erau oarecum ameninţaţi. Şi nici nu stăteau fără nici un scop precis. N-au străbătut ditamai oceanul numai ca să se îmbete în acest port uitat de lume. Aşteptau pe cineva şi întâlnirea avea să se producă nu peste multă vreme.

Numele lor erau de legendă printre comunităţile de piraţi şi de ele erau legate sute de poveşti de eroism. Nu de puţine ori au înfruntat uragane teribile în diversele lor aventuri şi nu de puţine ori au împârţit şi ultima picătură de rachiu pe vestita lor corabie, Jumica Neagră. Tot timpul la bine şi la rău, dar mai mult la bine, că foarte rar li se întâmpla ceva rău. Când se luptau cu neprevăzutul, tot timpul ieşeau în câştig, mai ales la petreceri. Sigur se vor mai scrie cărţi multe cu aventurile lor, aşa de celebri erau. Dar să continuăm.

La un moment dat, trei inşi s-au apropiat de masa lor, făcîndu-şi cu greu loc prin înghesuiala din crâşmă. Unul era micuţ, slăbuţ şi avea un papagal fioros, dar viu colorat pe umăr care înjura de mama focului. Numele lui era Blblood Cursarul, fiind renumit pentru vânturile pe care le trăgea spre pânze iar cu el la bord, Jumica Neagră devenea astfel cea mai rapidă corabie din lume. Cel de-al doilea scotea nişte sunete ciudate când păşea, aşa ca de clopoţel, zing-zing, de ziceai că se apropie Crăciunul. În tinereţile lui, îşi arătase de multe ori bărbăţia şi curajul, salvând o dată de unul singur o sută de minore de pe o corabie în flăcări. A fost supranumit Rechinul, fiindcă îi plăcea tare să umble după peşte (înţelegeţi voi), fiind încă un pirat temut printre femele, deşi acum la bătrâneţe unele părţi ale corpului au cam început să cam dea rateuri. Lessof cel Domol era cel de-al treilea pirat şi era un om bun la toate. Putea să vegheze în vârful catargului sau să stea la cârmă şi în acelaşi timp să se joace cu PSP-ul portabil, fără să aibe vreodată probleme cu navigaţia. Când nu se ocupa cu treburile numite mai sus, stătea cu mâinile băgate până la coate în buzunare.

- Mii de tunete, exclamă Rechinul cu Clopoţel. Picior de Lemn cel Lung şi Barbă Negru! Ce vânt v-aduce p'aci, prin portul ăsta uitat de lume?
- Ia loc cu noi la masă şi o să afli, spuse Barbă Negru. Şi făcând semn spre burdăhănosul de la bar: Chelner, încă un rând! Bă, dar voi aici v-ați găsit să o ardeți?
- Noi am venit cu o propunere pe care n-o s-o puteţi refuza, spuse Picior de Lemn cel Lung. Lessof, dacă tot te mai gândești la pensionare, cred că ce avem de zis te va face să te răzgândești. Dar nu aici, că sunt prea multe urechi străine, și nu acum. Sunteți invitați la bordul navei pentru cină. Dar să bem ceva mai întâi, că nu e grabă!

După opt beri băute de fiecare persoană, au hotărât că le e foame și au părăsit crâșma, spre a băga ceva la ghiozdan pe corabie. Un oftat îl cuprinse pe Blblood când păşi iar pe punte. Într-adevăr, îl legau multe amintiri plăcute de Jumica Neagră şi de echipajul ei. După ce au cinat în stil tradiţional, pirateresc, Picior de Lemn a deschis subiectul pentru care se aflau toţi acolo:
- Bă! Toată viaţa am umblat după comori şi shouri şi când n-am umblat după ele, am străbătut oceanul aşa, cu sticla în bot, numai ca să nu mergem acasă. Am fost aproape peste tot. Aproape...
- Că mai este un singur loc unde ÎNCĂ nu am ajuns, zâmbi Barbă Negru!
- Ştiţi şi voi Legenda Cufărului cu Beri, continuă Picior de Lemn. Ei, vreau să vă spun pe onoarea mea de pirat, că nu e doar o legendă.
- Pffff! E numai o poveste, pufni indignat Rechinul. Nu există! Şi dacă există, cufărul e ascuns undeva unde nu-l poate găsi nimeni.
- Adevărat! Dar asta numai dacă nu ai o hartă! Domnilor, zilele când cotrobăiam orbeşte insulele din ocean s-au încheiat.
Şi atunci scoase de la piept o bucată de hârtie mâzgâlită şi o puse pe masă în faţa tuturor. Cei trei piraţi au rămas pur şi simplu cu gurile căscate. Ce vedeau în faţa ochilor, era drumul spre cea mai mare comoară pe care o puteai avea. Ceea ce păru acum câtva timp intangibil, începuse a lua formă. Destinul le deschise o nouă   poartă.
- Domnilor, cufărul ne aşteaptă. Este real şi eu cel puţin abia aştept să-l deschid. Dar ca să ajungem acolo, Jumica Neagră are nevoie de întreg echipajul. Şi numai voi trei lipsiţi. Ce ziceţi, câini de mare bătrâni, ne băgăm? Băi, suntem piraţi, sau ce pula mea?
- Normal! Că m-am săturat de stat pe net, pe pornhub toată ziua, spuse încântat Rechinul.
- Sigur, spuse şi papagalul de pe umărul lui Blblood. Să pornim imediat la drum!
- Mda, spuse şi Lessof.
- Ahoy, urlară toţi în cor! Uraaaaaaa!

Sfârşitul primei părţi