La cererea fanilor... lecţii de supravieţuire, în limba franceză.
Parisul, un tărâm nou. Puţin mai mare ca Rădăuţiul şi Siretul la un loc, după părerea aceluiaşi Liviu, arăta destul de bine, în sensul că, cel mai probabil o să mai naufragiem acolo cel puţin încă o dată. Am păşit cu frică pe noul teritoriu, încă neexplorat. Maşinile vuiau la tot pasul, dar ca în junglă ne-am ghidat după semafoare, treceri de pietoni, şi am ajuns în final la Turnul Eiffel. Am strecurat o sticlă de palincă prin două filtre la intrare. Ne-au cotrobăit ăia prin buzunare şi prin rucsaci, explicându-ne că cică nu e voie sus cu şampanie, bere, vin, etc. De palincă nu a pomenit nimeni nimic, aşa că, normal, am luat-o cu noi. Ne-am holbat cu interes la panorama oraşului, da' cel mai mult la cururile feminine ce se fâţâiau prin faţa noastră şi am facut poze ca cocalarii. Să vadă şi colegii de la serviciu că ne-am ajuns. Bă, şi trecea câte una prin faţa noastră, şi mesteca din buci, ne strângeau chiloţii, nu glumă. "Coae, da bună e!"
La centrul de naufragiaţi, am dormit, cu doza de bere în bot. Nici acolo nu era voie de adus alcool. (Ăştia au o problemă mare) Nu? Sigur? Nah, dacă ziceţi voi... "Cât scria acolo? Minim 3 beri de om?" "Nush, că n-am văzut. Da' ia 3 să fim siguri. Că mâine ne prăpădim iar, şi cine ştie când o să mai avem parte." Şi îl trimitem pe Liviu să plătească. Că berile nu cresc în copaci în Paris, şi la supermarket trebuie să plăteşti, fie că eşti francez, scoţian sau naufragiat de la Wizz Air. Liviu, e genul de om căruia îi e lene să şi doarmă, care încă nu s-a hotarât dacă iarna îi e frig sau nu, şi poate rezuma intreaga istorie a omenirii într-un singur cuvânt: "Mda..." Şi îl ia aia de la casă, tare şi repede, zicându-i în franceză cât trebuie să plătească: "Zvansosandesant sant" adica în limba lor unşpe euro si cinzeci şi trei de cenţi. La care Liviu, perplex: "Hă?", "Ce-ai zâs?", "Ingliş pliz."
A doua zi am mers să ne culturalizăm. Să arătăm la lume că nu ne interesează numai berea, ci şi arta. La Luvru (ca şi în multe alte părţi) era plin de neamuri de-ale lu' Bruce Lee, cred că tot naufragiaţi ca noi. Pe unde mergeai te impiedicai de câte un grup de karatişti de ăştia. Fain muzeu, păcat că nu am avut aşa mult timp la dispoziţie să-l scotocim tot, dar poate o să mai trecem pe acolo. În faţă statuii zeiţei Venus din Milo, criticul nostru de artă, Sof(tot Liviu), care avea mâinile băgate în buzunar până la coate, ne-a explicat ce l-a impresionat cel mai tare: "Mai bine fără mâini decât fără ţîţ." După Notre Dame, norocul iar ne-a părăsit şi cum era normal, ne-am prăpădit urât de tot. Mişu, care e un excelent navigator, şi are un deosebit de dezvoltat simţ al orientării ne-a îndrumat: "S-o dăm în vale!" Şi uite-aşa, am văzut, vrând, nevrând şi Turnul Monpârnaţ. Pe exterior.
La un moment dat, foame. Da foame rău, că dacă nu găseam un restaurant japonez, în care să se servească sushi, ne mâncam între noi, aşa ne lovise foamea de tare. La un colţ de stradă am văzut nişte litere de-alea ciudate, japoneze, legate de cuvântul mâncare şi intrăm acolo să vedem despre ce e vorba. O chelneriţă niponeză ne îmbia la masă. "Stai fă, să vedem întâi scorurile, că poate găsim la supermarket mai ieftin." Un meniu pe masă, lumea decide: "Formula V6", că şi noi suntem tot 6, aşa la prima numărătoare. Ea (chelneriţa) încerca să ne explice într-o japofrangleză că aia e pentru O singură persoană, şi noi suntem mai MULŢI. Iar noi în aceeaşi limbă îi explicam că nouă totuşi nu ne e chiar aşa de foame (ţeapăăăă) şi tot O porţie vrem. "Bă, da barabule prăjite n-au?" În fine... Să nu ne facem de, ... barabule, total, mai comandăm doo porţii de altceva, să ne mai dea şi un borş moca. Şi o bere. Că doar suntem români şi ni s-a aterizat avionu... naşpa. Şi suntem şi prăpădiţi, de vreo doo ceasuri prin oraş. Da bun tare sushili. Evident am mâncat cu mâna, că ne era frică să nu ne scoatem ochii cu beţele alea, şi nici n-aveam de gând să stăm două zile în faţa strachinei cu orez, culegând bob cu bob.
După ce ne-am umplut burdihanele cu peşte şi orez ni s-a făcut sete. De bere, normal. Că avem stomacuri foarte sensibile, şi ştiam că dacă nu bei multă bere după orez, poţi să te constipi, şi e vai şi amar de curu' tău. Mie cel puţin mi se face rău tare dacă beau mai multă apă odată, şi prefer hidratarea cu zeamă de malţ şi hamei. Deci încă o tură de sănătate cu bere, de la supermarket, că e mai ieftin... aşa, să ne fie numai de bine.
Am fost în cele din urmă salvaţi, supuşi la tot felul de controale, unde am stat la cozi şi am umblat cu pantalonii în vine şi cureaua la subraţ şi apoi am fost suiţi în alt avion şi trimişi la recuperare. Ne-am recuperat în Cluj vreo două zile (mulţumim Elena!!!!, tre să dăm de baut, când vi pe acasă!!!), apoi în cele din urmă acasă, unde-i cald şi bine. Deşi am trecut prin momente grele ("Oare găsim ceva de băut la ora asta?"), trebuie să recunosc, am învăţat multe din această experienţă. Şi vorba ceea: "Tot răul spre bine! Deci, să beeeeeeeeem!"
Dedic această poveste domnului academician inginer doctor, hororis cauza, Andrei, care din păcate pentru omenire (adică noi beţivii) este dus atât de departe. Ne e dor de tine cuaie, şi te aşteptăm acasa! Cu alte cuvinte: "Treşi acas. Uni umbli ca huliganu prin america? Hai că avem de băut!!"
