ZÂMBETE VERTICALE

Viaţa în cuplu - Sfaturi utile de la cunoscători (partea I)

2011-04-17T09:35:00.000+03:00

Basm

2011-02-27T11:09:00.002+02:00

Făt-Frumos şi Prâslea cel Voinic

Era dimineaţa devreme când s-au cunoscut. Au petrecut ceva timp împreună dar s-au văzut numai pe furiş, printre multe lacrimi şi vărsături. Apoi fiecare a dispărut în treaba sa, mai stânga-dreapta, mai împiedicat, fiecare după nevoie, sau cum îl împingea de la spate dezechilibrul. Dar lucrurile nu aveau să rămână aşa. Ei au uitat repede întâlnirea, dar soarta nu avea să pună punct acestei poveşti, aşa cu una cu două. Au petrecut apoi multe luni despărţiţi. Unul, numit şi Făt-Frumos a plecat departe în munţi ca să câştige o pâine mai bună, în timp ce celălalt, Prâslea cel Voinic, îşi omora timpul dând mâncare la peşti pe feisbuc în fiecare dimineaţă. Dar, odată sătui de viaţa grea pe care o duceau, cei doi s-au hotărât să caute prin alte părţi un trai mai bun şi împreună cu alţii de aceeaşi condiţie cu ei, şi-au luat lumea în cap. Aventurile nu au întârziat să apară. Dar şi pericolele pândeau la tot pasul.

Într-o noapte caldă de vară, pe când se aflau pe un tărâm mistic, cei doi său refugiat, din întâmplare într-un hol de cort. Era zăbuşeală şi întuneric. La început n-au simţit nici o prezenţă ciudată pe lângă ei. Nu aveau de unde să ştie că acolo s-a ascuns ca să se răcorească, şi legendara şi înfricoşătoarea Octopusy sau The Kraken, aşa cum mai era denumită, cea de care se temea toată lumea şi care nu stătea mult pe gânduri dacă era nevoie să-şi protejeze teritoriul. Lupta care s-a dat în micul spaţiu a fost una de povestit la nepoţi sau de trecut în manuale. Numai tăvăleli şi gemete. Făt-Frumos lupta cu mâna până la cot în interiorul monstrului, care scotea numai sunete ciudate: "pusichet, pusichet, păpuşeăă...". Dar el ducea o luptă disperată, inegală, fiind atras din ce in ce mai înăuntru de ventuzele Octopusey. Dar în acel moment greu, Prâslea cel Voinic l-a prins ferm dar în acelaşi timp şi tandru de mână pe Făt-Frumos şi cu o mişcare amplă l-a tras înapoi afară. A aruncat peste el cu votcă vie, fără suc, ceea ce i-a dat eroului puteri nebănuite. După alte câteva gemete şi o pauză de căcare, cei doi, ţinându-se de mână, au reuşit în cele din urmă să învingă Krakenul. Asta i-a unit pe vecie.

Au urmat zeci de aventuri, multe dintre ele neputând fi povestite, dar şi mici certuri, cu palme muncite aruncate peste feţe arse de soare sau bătute de vânt, urmate de împăcări şi altele de gen. Dar ceea ce a contat a fost că în ciuda greutăţilor, au rămas nedespărţiţi.

- Final -

Fapt

2011-01-02T14:19:00.001+02:00

N-am futut nimic nici revelionul ăsta.

Din cauza lui Gicu.

O dimineaţă din viaţa organelor

2010-12-15T23:24:00.001+02:00

Dimineaţa, după un şou unde a curs cu multă băutură şi care s-a prelungit ceva mai mult, organele îşi reîncep cu greu activitatea. Pula s-a trezit ca de obicei prima şi nu dă pace la nimeni. Se fâţâie de colo colo prin chiloţi, vrând să iasă la aer.

Pula (veselă): Hai bă, trezirea! Ce-i cu lenea asta pe voi, mă? Puţină mişcare!

Stomacul (nervos): Asta e nebună!

Creierul (făcând un efort să fie coerent): Păi dacă doarme toată ziua... S-a trezit dintr-odată cu energie. Că dacă o pui să-şi facă meseria, atunci când trebuie, imediat face mofturi.
Las că le zic eu la mâini să te scuture îndată mai a dracu', să nu-ţi mai vină să faci atâta mişcare.

Pula: Hai şefu, că e o dimineaţă frumoasă. Serios că nu se merită să stăm în pat şi să gogim.

Stomacul (nedumerit): Bă, care l-aţi văzut pe Ficat? A mai venit aseară la somn? Sau a rămas pe-afară ca de obicei?

Creierul: Cine dracu mai ştie ce s-o întâmplat aseară... Eu nu-mi aduc aminte mai nimic.

Nasul (dezgustat): Bă, ce pute aici aşa tare? Voi nu simţiţi nimic?

Ochii (ofticaţi): O fi de la Cur că numai el îşi dă aere toată ziua. Eu nu simt nimic, da de vreo jumate de oră lăcrimez a naibi de tare. Bă Cur! Dă-te-n veceu de organ inutil! Închide-te în budă şi stai acolo sau ia Pula cu tine şi mergeţi unde vreţi...

Creierul (râzând): Pula în Cur! Asta da idee!

Pula: Ia lăsaţi başca. Eu am altă condiţie socială, da? Nu umblu cu nici un cur, mai ales cu puturosul ăsta. Sunt un organ serios. Am funcţii mult mai importante de făcut.

Curul (zâmbind sarcastic): Ai putea să te reprofilezi, care-i problema? Şi aşa pizda o vezi o dată la zece ani. Că în rest, ai noroc de patronu' ăsta că-i place tare băutura. Dacă nu te-ai putea pişa, ai fi un organ inutil.

Pula (profund indignată): Mă piş pe voi toţi! Şi gata, nu mai vorbesc cu nimeni.

Mâna dreaptă (cuprinzând Pula de gât cu fermitate): Hai dragă, că avem treabă. Ordine noi de la Şefu. Una scurtă că îndată patronu' se apucă iar de băut, şi am treabă. Promit că nu te dau cu capul de faianţă ca data trecută.

După câteva minute...

Creierul (din nou autoritar): Gata pauza domnişoarelor! Pregătiţi-vă pentru o zi de muncă grea şi obositoare! Înainte marş!

Unde-i lege nu-i tocmeală

2010-11-26T17:53:00.000+02:00

Extras din Monitorul Oficial

Organele de partid adoptă prezenta hotărâre:

Lege de interes universal

Art. 1 Ziua de 29 noiembrie este declarată "Ziua Universală a venerării Marelui Conducător". În această zi, fiecare cetăţean este obligat ca pe cel puţin un perete să ataşeze tablouri sau fotografii în format minim A2, cu Marele nostru Sof, Lumina ce ne călăuzeşte prin întunericul nopţii. Este strict interzis de a avea alte gânduri decât cele de bine îndreptate spre Liderului Suprem. Munca se va desfăşura normal, dar fără a fi plătită, pentru că banii nu pot aduce fericirea, aşa cum poate să o aducă un asemenea eveniment măreţ.

Art. 2 În weekend-ul dinaintea sau cel de după grandioasa sa zi de naştere, Respectatul Lider va da de băut. Asta în funcţie de cum are el chef, normal. Nu i se poate impune absolut nimic. În loc de manifestări grandioase, cetăţenii vor sta pe toată perioada weekend-ului închişi în case. Raza de soare care este el, nu ştie exact unde va da de băut, aşa că e de preferabil, ca în momentul alegerii unei locaţii, crâşma să nu fie populată de eventuali dârlăi care să ocupe inutil spaţiul şi să consume degeaba aerul Marelui General.

Art. 3 Norocoasele chelneriţe, cele care vor avea deosebita onoare de a servi suita de personalităţi care vor participa alături de Gloriosul Căpitan la festivităţi, nu au voie să îl privească în ochi. De lumina vie ce pleacă de la pupilele sale şi inteligenţa ce se revarsă odată cu ea, nu poate avea parte orice muritor. Părintele naţiunii este întotdeauna un gentleman şi el va încerca să plătească. Va fi refuzat categoric, chiar dacă el insistă. Chelneriţele vor achita din salariul lor toată nota de plată, lăsând şi un bacşiş considerabil.

Art. 4 Cei ce vor fi invitaţi nu vor trebui să aducă nici un cadou Excelenţei sale, deoarece nu există în univers darul perfect pentru persoana perfectă aşa cum este el. O asemenea faptă ar însemna, mai degrabă, o jignire profundă pentru Invincibilul Comandant. Totuşi cei ce vor participa, vor fi obligaţi să mai ceară încă un rând de băutură, pentru a sublinia încă o dată, asta dacă mai era nevoie, mărinimia Înţeleptului.

Art. 5 Nerespectarea acestor articole va duce la sancţiuni grave, începând de la trasul pantalonilor jos, în public, până la împuşcarea în rotulă a celor ce săvârşesc aceste grave infracţiuni. Se poate ajunge chiar şi la puşcărie pe viaţă.

Prin aceste rânduri, noi muritorii aducem un mare omagiu Preaiubitului şi Prearespectatului Sof şi cu sinceră bucurie în suflet îi mulţumim fierbinte, că ne călăuzeşte paşii spre un viitor plin de împliniri.

La mulţi ani, Coae!

Teatru

2010-11-11T09:24:00.000+02:00

La o masă în parc doi lăţei trecuţi bine de prima şi a doua tinereţe, bagă o tablă. Unul e morocănos, Gogu şi celălalt, Militon e cât se poate de nepăsător. Decor de toamnă.

Gogu - Ce cîcat!

Militon - Ce cîcat?

Gogu - Viaţa asta.

MIliton (zâmbind pe sub mustăţi) - Să înţeg că nu ţi-o aprobat ăi de sus cererea de schimb de domiciliu. Da ce te mănăncă pe tine să pleci, tocmai acum, la bătrâneţe? Aici la pizdă se trăieşte încă bine.

Gogu (iritat) - Pe o pizdă bătrână? Pe dracu'. Umezeala asta mă omoară. Dau juma de pensie numai pe pastilele pentru reumatism. Ăsta-i trai? Pentru asta am muncit o viaţă întreagă?

Militon - Se putea şi mai rău...

Gogu (şi mai iritat) - Şi la puletele ăla de primar dacă nu mergi cu o atenţie, ceva, nici nu te bagă în seamă. Cică nu sunt locuinţe decât în zona curului, la nefamilişti. Toată lumea ştie că e zonă mlăştinoasă şi nu poţi sa faci nimic acolo. Şi miroase şi a canal.

Militon (cu un rânjet satisfăcut care descoperea ultimii doi dinţi, amintiri din tinereţe) - Şase - patru.
Iarna e naşpa în cur şi să vezi cum e când bate vântu'. Îţi trece de toate.

Gogu (cu lehamite în glas) - Tuţ poarta mă-tii, of, of, of, ce zaruri de cîcat.

După o pauză de gândire şi două mutări inteligente Militon arestează zarurile. Joacă numai el. Gogu neavând momentan ce face, scoate din buzunarul de la piept o poză boţită şi mâzgâlită cu mină de pix.

Gogu (mândru) - Uite-l pe ficior-miu. O emigrat acu doi ani pe un coi de director. Îi merge bine, căldurică toată ziua, e curat acolo, are nevastă şi doi copii şi locuieşte într-o casă cu două etaje. Are bani, are de toate. Cică îşi permite în concediu să ia tot familionu şi să meargă pe o pizdă exotică de secretară şi să se relaxeze ca boierii.

Militon - Las că noi şi strângem bani, de pastile. Pfff! Ţi-ai luat încă un marţ, prietene.

Apoi strângând piesele şi tabla zise:
- N-am cu cine juca azi. Hai, moşneag, că te cinstesc c-o bere la bodegă, să-ţi mai treacă oftica.

Tezaur găozaur

2010-10-31T22:02:00.001+02:00

Dacii ne-au lăsat moştenire un tezaur inestimabil de valoros. O mulţime de cuvinte folosite de ei pe când făceau socializare cu romanii la Dunăre, le mai folosim şi azi: brad, brânză, varză, viezure, căcat, barză şi suntem şi azi consideraţi un popor dârz, ca zimbrii care zburdă prin codri. Dar cele mai importante aspecte din viaţa lor rămase şi astăzi, sunt sărbătorile. Şi dacii aveau o grămadă: "Ziua aruncatului în suliţe", "Sărbătoarea Ursului", "Halloweenul", şi multe altele, că ştiau să se distreze. Nu de puţine ori o ardeau cu rachie până dimineaţa şi se borau pe ei sau dormeau cu capul pe masă sau pe calea ferată. De weekend-uri nici nu mai pomenesc. Şou total. Mai naşpa era de halouinu ăla, că în crâşme, dacă nu erai costumat în vampir, pirat, prinţesa daiana sau maicăl gecsăn ori nu te primeau, ori se uitau toţi lung la tine. Unii numai cu un singur ochi, că erau piraţi.

Doar dacii liberi, cei cu atitudine, s-au răzvrătit şi au venit îmbrăcaţi decent sâmbătă seara. Cu haine normale. Ei au venit să bea ceva. Aşa cum fac din moşi strămoşi, fără motive speciale. Ce dacă masele de oligofreni care fraternizează cu occidentul fut mai des decât o dată pe an? Treaba lor. Noi ceilalţi futem o dată, dar o facem cosmic şi cu siguranţă nu de halouin. Dar să revenim la strigoii noştri.
- Ce-ai păţit coaie, te-a bătut cineva? Eşti bine?
- M-am costumat în vampir. Ca să-i sperii pe toţi că aşa e tradiţia. Azi sug sânge!
- Normal, că în rest sugi pula.
Cam aşa e şi cu sărbătoarea asta.

Dacă tot au vrut unii ieşirea din monotonia zilnică a frecatului de mentă de la servici, puteau fi puţin mai originali. Spre exemplu, dacă îşi trăgeau pe cap un prezervativ, puteau spune că s-au deghizat într-o pulă. La unii e de înteles de ce s-au făcut vampiri. Ei arată ca o pulă zilnic, şi pe ei îi iertăm. Sau puteau să se ungă pe la gură cu căcat, şi aşa semănau mai bine cu un cur. Sau puteau merge la săpat şanţuri.
- Am un pempărs pe cap. Semăn cu un căcat. Vreau să beau o bere la un preţ de trei ori mai mare decât cel normal. Oare am vreo şanşă?
- Normal, doar e halouin, ce plm.
Posibilităţile sunt foarte multe.

Singura chestie adevărată ce m-a făcut să simt ceva de sărbătoarea asta a fost sperietura ce-am tras-o când i-am văzut pe toţi monştri la un loc. În rest...
Sărbători fericite?

Film aproape poliţist

2010-10-17T17:38:00.000+03:00

Cu coaiele umflate

Dimineaţa veni, în sfârşit, după o noapte ridicol de plictisitoare, fără prea multe evenimente notabile, curmând starea de lehamite care cuprinsese toată secţia la final de program. Soarele tocmai se ridica timid peste copacii din parc, pornind iar drumul său zilnic pe cer, amorţind în acelaşi timp şi răcoarea de afară. Lumina sa aurie începuse a dezveli încet umbra de pe statuie, descoperind astfel şi o urmă umedă, foarte stranie, care se scurgea printre litere. Acea pată nu a rămas foarte mult timp ascunsă de ochiul vigilent al justiţiei şi într-un timp record, cel mai temut jandarm din univers sosi la locul crimei. Urma era proaspătă, dar el trebuia să se mişte repede. Lupta era contra cronometru deoarece căldura de afară începuse deja să evapore probele incriminatorii. Comixarul se aşeză în genunchi, se aplecă şi îşi înfipse vărful nasului în băltoacă. Inspiră adânc de câteva ori. "Pişat, gândi el profund. Pare a fi pişat." Ca să fie sigur, inmuie şi un deget în băltoacă, pe care apoi în băgă în gură. Simţurile sale superdezvoltate nu l-au făcut de ruşine niciodată. Într-adevăr, era pişat şi era proaspăt.

Pentru comixarul moldo, vandalii erau inamicii publici numărul unu în ţară şi stârpirea lor era prioritatea lui numărul unu. Învăţase multe trucuri în cariera sa, împingând babele şi moşnegii care protestau în faţa primăriei că li s-a tăiat pensia. Ştia să scrie şi amenzi, cei drept mai greu, pentru că pixul şi cartea nu au fost niciodată punctele lui forte şi acum nici nu avea vre-un sens ca să-şi umple capul cu toate prostiile. "Un poliţist care gândeşte e un mit", i se tot spunea la academie, şi el a acceptat pe deplin această idee. Dar lipsa de carte l-a făcut mai ambiţios decât ceilalţi care ştiau să citească. "Eu scriu cu bastonu direct pe ficat!" era motto-ul lui. "Am să prind făptaşul cu orice preţ!"

În acea noapte comixarul îşi prelungi orele de servici, pitulându-se în boscheţi şi punând la cale cea mai amplă operaţiune de filaj din viaţa sa. Ochii săi ageri nu scăpau nici un detaliu iar urechile sale clăpăuge înregistrau toate sunetele suspecte. Mâna sa era încordată pe baston, fiind gata să lovească şi într-o fracţiune de secundă dacă era nevoie. Totuşi, în jur, totul era atât de liniştit, încât bravul om al legii adormi buştean după nici o jumătate de oră de pază. De-odată duşmanii apărură brusc şi pe neaşteptate de pe o altă alee. Se clătinau puţin şi se ciocneau câte-odată unul în altul din cauza mersului în zig-zag. Unul se opri brusc şi zise: "Coaie, stai să ma piş!" Şi se porni spre tufe, deschizându-şi prohabul şi scoţându-şi ştromeleagul afară. Un jet de pipi ţâşni cu boltă, căzând fix pe caşcheta şi faţa comixarului, trezindu-l din somnul său dulce. Dar era prea târziu. Era deja ud.

Colegii l-au găsit abia dimineaţă, zăcând în baltă, suflând din ce în ce mai greu. Încă mai ţinea în mâna dreaptă bastonul, ca un adevărat războinic. Avea urme de pişat pe faţă şi pe uniformă. Un coleg i-a ridicat puţin capul. Comixarul a zâmbit forţat, apoi a şoptit cu ultimile puteri:

- Un fleac. M-au ciuruit!

Şi leşină în braţele camaradului.

Unşpe Zece Zece

2010-10-10T21:36:00.000+03:00

Foarte rar se mai întâmplă aşa ceva. Eu am rămas mut de uimire când am aflat şi sincer mi-a părut rău că în momentul ăla, dormeam, de rupeam patul sub mine. Azi a fost zece a zecea doomizece la ora zece şi zece. Adică mulţi de zece, dacă nu v-aţi prins. Şi zi de salar la egăr. Şi o grămadă de handralăi s-au gândit că e bine să-şi unească toţi odată destinele, cu mândrele lor, convinşi că atâţia zece la grămadă e de bine. O să vadă ei mai târziu. Mă însuram şi eu dimineaţă, nu refuzam aşa o ocazie, dar cum am mai zis, dormeam mult prea bine. În fine, zile importante în calendar o sa mai fie, nu-mi fac griji.

Chiar mâine, cică e una dintre ele şi am auzit că o să fie un eveniment şi mai rar, care cu siguranţi va eclipsa ziua de azi. Aproape astronomic de important. Chiar începând cu miezul nopţii, pentru a porni festivităţile, miliarde de artificii vor lumina cerul nopţii până dimineaţă, de o să se vadă până în America, şi mii de porumbei albi vor zbura fericiţi în toate cele patru zări. Oceanele vor fierbe, frunzişul auriu va fremăta şi egăr se va opri din defrişat. O să fie emisiuni şi pe otv. Sărbătoare mare. Şi noi, la evenimente dintr-astea ne sacrificăm bucuroşi ficatul. Nu supărăm niciodată zeii, mai ales că ei ne-au dăruit o aşa zi. Unică!

Nu pot să mă abţin şi trebuie să spun, chiar dacă sunt puţin emoţionat:

La Mulţi Ani, Elena!

Ochii tăi ageri să vegheze asupra noastră, a tuturor!

Superliga Tinerelor Femei de Comitet

2010-09-25T14:29:00.000+03:00

Partea a II-a - O nouă ordine mondială

"Istoria ne învaţă că rozul pur stă la baza creaţiei universale, iar dacă movul de sine stătător mai are o şansă în faţa lui, maroul este complet anihilat, distrus şi şters din amintirea cosmică."

Fanta Roz

Departe de ochii lumii, nou înfiinţata Superligă a Tinerelor Femei de Comitet (pe scurt STFC) se antrena din greu pentru a trece cel mai important test de bărbăţie feminină. Adică turnatul vinului din bidonul de cinci kile cu gura largă, în altă sticlă cu gura mai îngustă, muci fiind, fără să dea pe lângă, trebuind să găsească şi soluţia cea mai elegantă, că doar erau nişte doamne. Şi asta pentru că până atunci, acest lucru era considerat imposibil de făcut de vreo deţinătoare de zâmbet vertical. Dacă Zmuca şi Hellen Ochi de Vultur ţineau de sticla mică Bomberwoman nu putea ridica singură bidonul de cinci kile. Dacă se schimbau între ele, ba una turna prea repede, ba cealaltă nu nimerea. Nasoală treabă. Dar, aşezându-se dezamăgite în iarbă lângă celelalte supereroine, Ina Felina şi Aaelena, şi-au adus aminte de motto-ul Superligii Gentlemenilor şi atunci au avut dintr-o dată o revelaţie cosmică. "Da, noi nu putem bea din bidon?", au exclamat toate în cor! Apoi fericite că au trecut testul de bărbăţie, s-au întins pe iarba moale şi s-au apucat să vadă apusul.

Dar asfinţitul acela a fost foarte ciudat. Şi asta nu de la vin. Vinul era bun, că era de la Winetu şi el îl face de să te pizdeşti eficient nu să ai vedenii. Ei, tocmai asta li se părea că au. La orizont soarele proiecta o lumină stranie, maronie, ceva ce nimeni nu mai văzuse până atunci, atrăgându-le mult atenţia. S-au gândit că nu e nimic deosebit, doar un fenomen atmosferic mai ciudat, dar Hellen cu privirea ei uimitoare zări puhoiul distrugător ce se revărsa, ameninţarea uriaşă şi oamenii care fugeau din faţa dezastrului. Mult fum maro, multă agitaţie, multă disperare şi nimeni capabil să pună punct acestui lucru îngrozitor. Ştiind de-acum că sunt ultima şansă pe care o avea planeta în faţa monştrilor, au plecat să-i înfrunte bărbăteşte, cum numai nişte adevărate femei de comitet puteau. Au plecat la luptă folosind binecunoscutul lor slogan de îmbărbătare: "Hai noroc şi-n pizdă fire in the hole!"

Ajunse la locul bătăliei au văzut îndată cu cine aveau de-a face. În faţa lor se înfăţişau scene teribile. Extratereştrii maro devorau totul în calea lor: case, maşini, drumuri, poduri, aproape ca la indundaţie. Zgomote teribile zguduiau satul iar copii plângeau de mama focului, babele se văitau că şi aşa e mică pensia şi minorele suspinau ştiind că Superliga Gentlemenilor era încercuită. Tinerele Femei de Comitet priveau neputincioase păstrând deocamdată o distanţă apreciabilă de invadatori..
- Cât de mulţi sunt, exclamă Zmuca cuprinsă puţin de panică. Cum o să-i pizdim pe aştia, fără ajutorul gentlemenilor?
- Dacă ne băgăm pe ei aşa cu tupeu nu rezolvăm nimic şi o să păţim acelaşi lucru ca şi gentlemenii. Cu ăştia trebuie altfel să ne batem. Altfel nu avem nici o şansă.
Dar aducându-şi aminte de o legendă veche, dar foarte adevărată şi care funcţionase eficient în trecut, Ina Felina spuse:
- Staţi puţin! Am o idee care s-ar putea să meargă. Apropiaţi-vă!
Le şopti ceva la ureche. Zmuca şi Aaelena zâmbiră. Bomberwoman se scârpină de mirare în cap. Hellen exclamă: "Dacă e musai, e musai!"

Invadatorii se apropiau de Rădăuţi, iar armata era înfrântă. Jandarmeria era şi ea complet distrusă, că ei nu ştiau tare multe în arta războaielor intergalactice, ei ştiau numai să dea amenzi la ăia care beau o bere la statuie şi se pişau între copaci la lac. Dar ca în filmele americane cu hepi end, Superliga Tinerelor Femei de Comitet a apărut ca dintr-un vis, fiind toate îmbrăcate în halate, hotărâte să oprească o dată pentru totdeauna atacul extraterestru. Ei aveau moralul ridicat şi se uitau cu superioritate la cele cinci eroine. Deşi numărul lor era colosal, în comparaţie cu apărătoarele, asta era cam tot ce mai puteau arunca monştrii în luptă. Asaltul începuse repede, fără prea multe preliminarii, extratereştrii năpustindu-se cu toată viteza asupra oraşului. Tinerele nu schiţau nici un gest. Aşteptau ca invadatorii să se apropie la distanţa optimă pentru anihilarea totală. Şi de-odată ele îşi scoaseră toate odată halatele rămânând cu zâmbetele verticale descoperite. Se ţineau una pe alta de mână ca să efectul să fie şi mai devastator. O lumină puternică roz, mai strălucitoare decât o mie de sori învălui peisajul mohorât, incinerând tot ce era maroniu, nimicind cu o singură lovitură întreaga forţă a cotropitorilor. Totul se petrecuse într-o fracţiune de secundă. Nici n-au ştiut ce i-a lovit, aşa de intens a fost totul şi au căzut seceraţi în alergare. Anihilarea a fost completă. Nimic ce era de origine extraterestră nu a supravieţuit.

Superliga Gentlemenilor a supravieţuit încercuirii. Deşi situaţia era mai mult decât maronie, ei au avut cumpătul necesar, ştiind că până la urma se va găsi o situaţie favorabilă şi onorabilă ca totul sa se schimbe înapoi în roz. După bătălie a curs cu mulţumiri şi medalii, ba chiar eroii au fost propuşi să conducă şi lumea, spre binele ei, evident, dar ei modeşti fiind au refuzat. Economia Volovăţului a fost distrusă, dar ajutoarele de la guvern şi cele de la gigi becali au început, încet, încet să aducă satul înapoi pe linia de plutire. Rădăuţiul, cu marile sale valori culturale a fost salvat de curajul ambelor Superligi, iar ca mulţumire, ziua de 30 septembrie a devenit zi internaţională de băut şi chefuit, cu festivităţi grandioase. Ziua coincide şi cu aniversarea celor 15 ani plus, de la naşterea supereroinei Zmuca, eveniment sărbătorit evident cu multă băutură.

Harta cu desfăşurarea ostilităţilor

La mulţi ani, Andreea!

Superliga Tinerelor Femei de Comitet

2010-09-25T14:28:00.000+03:00

Partea I - Invazia

"Legenda spune că lumea poate fi salvată. Dar nu vor fi cei cu pula mare care o s-o salveze. Ei, cel mult se vor jertfi pentru acest ideal, deşi acest act suprem va fi în zadar pentru ei!"

Mama Omida

Din curul imensei noastre galaxii, o rasă cu totul necunoscută omenirii, se holba prin telescoape spre Pământ, cu râvnă mare pentru bogaţiile planetei noastre albastre. Gândurile lor erau negre. Planeta lor secătuită nu le mai permitea un trai decent şi astfel ajunseră disperaţi. Revoltele erau din ce în ce mai dese, neajunsurile creând probleme şi mai mari, peste care reuşeau să treacă din ce în ce mai greu. Aşa de disperaţi erau, încât minţi inimaginabil de deştepte au hotărât să invadeze pământul, să sustragă cu forţa ceea ce le era lor mai de preţ, gândindu-se ca superioritatea lor covărşitore va fi avantajul de care aveau nevoie. Plus elementul surpriză. Şi în plus pământenii păreau cam proşti şi uşor de cucerit. Şi s-au apucat de făcut calcule, planuri şi tactici. Au comparat mii de locaţii pentru a porni invazia şi în final au găsit locul perfect, cel puţin din punctul lor de vedere. Apoi, curbând spaţiul şi timpul, invadatorii au început saltul interstelar, trimiţând trupele de asalt ce vor aduce atâta calamitate pământului, bulucindu-se ca oile în faţa planetei albastre.

Ca să facă economie de curent, primarul pedelist din Volovăţ a hotărât ca pe timp de noapte să se stingă cele două becuri din sat, razele Lunii fiind mai mult decât suficiente pentru a lumina singura stradă asfaltată. Nefiind deranjaţi de acest aspect, oamenii îşi făceau în continuare treburile nocturne fără să aibă habar de ceea ce va urma. Ghiţă reuşea fără probleme să ducă la gură, pe întuneric şi a doua sticlă de rachiu, hoţii acţionau cu mai puţin stres iar, în livadă, Maricica îi făcea un grumaz bărbăţiei lui Ionică, fix sub mărul unde el a vrăjit-o pentru prima dată. Era atât de romantic, mai ales că în lumina diafană el o mângâia şi pe creştet. De-odată o sclipire intensă, maronie lumină cerul făcând-o pe Maricica să tresară.
"Iubi, ce s-a întâmplat?"
"Nu ştiu fă! Tu suge acolo...!"
Toată noaptea din cer au căzut stele maro, lăsând în urma lor dâre maro, cam ca artificiile de căcat de la zilele rădăuţiului. Papuşoaiele erau toate culcate la pământ iar lanurile de barabule erau pline cu nave de origine necunoscută. Dis de dimineaţă, toată lumea din sat s-a strâns pe câmp, cu mic cu mare ca să vadă minunea. Şi cum căscau gura ca la circ, un număr inimaginabil de extratereştrii au ţâşnit din navele lor, luând cu asalt comuna.

Între timp la Palma, aburii alcoolului creau momente de contemplare melancolică maximă. Zilele erau din ce în ce mai scurte, iar din când în când aerul rece aducea cu el mirosul toamnei. Uneori mai aducea şi mirosul unei beşini sau izul vre-unui ciorap purtat ceva mai insistent. După o vară fierbinte, plină de evenimente, Superliga Gentlemenilor cu Puteri Limitate mahmurea pe izoprene, obosită după munca depusă pentru binele omenirii. Ascultau muzică la radio şi sorbeau fericiţi bere rece la sticlă, privind mândri jarul perfect deasupra căruia sfârâiau micii de la kilăr. Făceau şi glume misogine. Dintr-o dată radioul din Beatmobil încetă a mai cânta melodia, o voce de bărbat anunţând grav:
"Teroare le Volovăţ. Nimeni de pe planetă nu mai e în siguranţă. Armata face tot posibilul să oprească răspândirea fiinţelor venite din cosmos. Oraşul Rădăuţi, leagăn al civilizaţiei mondiale e în pericol iminent. La fel şi Marginea."
În general supereroii nu gândesc de două ori când există pericol şi nici nu ezită, ci pleacă la bătălie, punându-şi sănătatea sau chiar viaţa în pericol pentru binele celor mulţi. Aşa au făcut şi aceşti supereroi.

Extratereştrii înaintau cu forţă, distrugând totul iar oamenii, fără speranţă, fugeau îngroziti din calea lor. Numai cinci stăteau pe loc, cu privirile aţintite asupra inamicului, dârji, neînfricaţi şi cu pula mare. Bătălia pentru omenire stătea să înceapă. Şi POC! Pârţâşnicov scotea flăcări pe cur de mânie, culcând la pământ câte un miliard de invadatori o dată. Melman ucidea şi schilodea în masă cu ciorapul. Zmucştain trăgea precis cu lasere din ochi iar Winetu când trăgea câte un pumn în vre-unul îi mai mureau vreo trei pe acasă la nefericit. Când alienii se apropiau de Căpitanul Sof, îi apucau pe toţi căscatul a somn şi cădeau seceraţi cu milioanele. Atacutile extratereştrilor se spărgeau de cei cinci eroi aşa cum se sparg valurile oceanului de stânci sau sticlele de bere pe asfalt. Cu spume. Totuşi după două zile de batut bine şi cu un număr astronomic de victime de partea celor răi, Superliga a fost, în cele din urmă, învăluită din toate direcţiile şi parţial îngenuncheată. Numărul lor era mult mai mare decât crezuse proteveul la început şi se părea că din acel moment lumea aparţinea invadatorilor şi era la discreţia lor viitorul civilizaţiei oamenilor. Superliga nu omorâse nici măcar un sfert din potenţialul de atac al inamicului. Frica începuse a se cuibări în sufletele tuturor.

Sfârşitul primei părţi.

Stăpânu ghiulelor - Varianta bulibăşască

2010-09-16T12:37:00.001+03:00

A fost ho dată ca nicihodată un bulibaşă ântr-un capăt di sat care avea un ochi dă sticlă şi unu care-i scăpăra şî flăcăra şî care se hocupa cu şmanglitul dă inele şî dă ghiuluri dă aur, pe care după aia le vindea pă la proşti prin piaţă. Şî hîntr-o zî, dar-ar bolile pamântului în familia sa, s-o făcut cu zăce ghiuluri nou nouţe, haduse de un neam de-a lui din ghemania. Hîntr-o zi, tuciuriu' drecului ş-o dat seama că un ghiul din ălea zăce ie făcut cu farmece, că când îl punea pă dejtu mijlociu putea s-arete muie la dujmani, făr' ca ăia să-l vadă şî să să prindă. Restu dă nouă ghiule le-a măritat pă la gherţoi: opt le-o vândut la nişte manelişti, ca să se dea şi ei mari jmecheri prin sat, şî ultimu l-o dat ca cadou la mireasă, la nuntă la ficioru lu văr-su, plus doo mii de euroi, că îi plăcea dixtracţia şî îi plăcea să să arete mare bulibaşă, fără număr. Hatunci pă năvastă-sa onceput s-o roadî tare hinvidia şî s-o mănânce la păsă, că ştia că când bulibaşă avea ghiulu' pă dejt mai hobijnuia să treacî şî pă la curve. "Îi tai belengheru ăla bleg dacă-l prind, fu-tu-i soarele mă-sii!", gândi ea nervoasî.

Sara când veni îl luă pă bărbat la hîntrebări, haplicându-i şî vreo doo culişere pi schinare şî unu în ochiu' di sticlî, di faţî cu puradei cu tăt. "Porc ţâgan curvar, stai cî ti ciufulesc io, tuţ neamu mă-tii!" Şî din lupta care o urmat, piranda o reuşît să-i zmulgî ghiulu' de pe dejt. Şî s-o apucat sî alergi prin curti ca o gainî fărî cap şî sî urli ca bezmetica: "Mai preşios! Mai preşios!" Da' cum alerga ca o jitî fărî stapân, proasta drecului s-ompedicat ş-o dat cu muia di ţarînî, prapadind totodatî şî preţiosu' ghiul prin earba crescutî mari. Na amu cautî-l. Tăţ ţâganii erau cu făţoaiele-n iarbă, scotocind dupî ghiul, cî mari avere mai pierduserî şî iera mari ocarî la suflet. De la furie ochiu' nevânăt a lui bulibaşă s-o apucat să flăcăreze şî mai tari. Profitând di neatenţia lu tat-su care iera amu hocupat cu tuningu aplicat lu mecla lu muier-sa, un puradel găsî ghiulu, dar se hotărâse s-ăl ţînă pentru el, ca sî fii mai productiv când se hocupa cu ciordeala prin aftobuzi.

Auzînd balamuc în curte la bulibaşă o droaie di ţâgani s-o hadunat ca şirc. Neamuri de-ale lui, neamuri de-ale ei, şî gata scandalu'. Şî cum îi lejea ţâganeascî, dă-i pizdon întri clanuri, ca la Posada, mai ales dacî uni mai aveau şî câti o jumicî la bord. Şî s-o apucat tuciurii di scos arsenalu din dotare şî dă-i cu spitalizări în stânga şî dreapta. O bătut ăia tăt ce-o prins. Oameni, fimei, copchi, cai ş-o spart tăti parbrizîle la căruţi ş-o dat foc la capchiţâli cu fân. Noroc c-o vinit jandarmii cu proteveu' şî i-o potolit cu bastoanili, cî sî lasa cu muarti di om. Ghiulu nu l-o mai găsît nişiodată, da' din cauza lui o ramas o samânţă di scandat întri clanuri şî din când în când îş mai aduc aminte di poveste şî îş crapî unu altuia capurili.

Ca de la ţâgan la tâgan, Delo bahtalo, trăi-v-ar neamu!

Sentimental

2010-09-10T11:04:00.000+03:00

Stăteam pe aleea plină de frunze ruginii căzute, privind melancolic la trecătorii de pe celălalt trotuar, fiecare zorind în treaba lui. Soarele călduţ de toamnă îmi gâdila plăcut faţa. O aşteptam de ceva vreme şi ea trebuia să sosească din clipă în clipă. Şi eu ştiam asta! O simţeam cum se apropie... Îmi doream să fiu numai eu acolo la sosirea ei, fără altcineva. Emoţiile îmi creşteau pulsul şi din cauza lor aveam fluturaşi în stomac şi în burtă. De-odată am auzit-o venind şi i-am simţit şi parfumul iar momentele petrecute în aşteptare luară brusc sfârşit. Şi aşa am fost eliberat de tensiune.

Un lucru este sigur. Nu mai manânc fasole cu ceapă dimineaţa şi varză la amiază!

Piraţii "Caribeu" - Cufărul cu Beri

2010-05-10T22:59:00.002+03:00

Partea a IV-a - Insula Comorilor

"Coae, ce-aş bea acum o bere rece!"

Sirena se dovedi a fi de treabă. Nu făcea de mâncare, nu spăla puntea, că era pretenţioasă, dar dormea în aceeşi încăpere cu echipajul, fiindcă trebuie să recunoaştem, în fiecare seară era petrecere şi ei ştiau ceva meserie. Şi ea se simţea bine printre beţivani, se distra cum nu o făcuse de câteva mii de ani. Încet, încet începuse a divulga diferite secrete pe care numai sirenele le cunoşteau. Ce să-i faci? Aşa sunt femeile (sirenele) când se apucă serios de tras la măsele. Şi uite aşa, piraţii trecuseră şi prin marea cu rom, de unde puteai să te "îmbuteliezi" după bunul plac, şi câte şi mai câte, vrute şi nevrute. Ajutaţi de vânt bun şi vreme pe măsură, piraţii au părăsit după câteva zile mările periculoase unde uraganul îi purtase fără voia lor. Cu fiecare zi trecută, desluşeau unul câte unul misterele Căii iar emoţiile creşteau, fiind conştienţi că sunt din ce în ce mai aproape de Cufăr.

Şi într-o după-amiază, lungul lor drum cu corabia luă sfărşit într-un arhipelag ce nu mai văzuse picior de om de foarte multă vreme. Când aruncară ancora, chiote de bucurie au răsunat la bord, mai ceva ca în reclama de la Heineken. A doua zi dimineaţă, încărcaţi cu rucsaci plini cu băutură şi un cort, au păşit pe ţărmul uneia dintre insule, exact cum era indicat pe hartă. Barbă Negru parcă avea un ardel iute înfipt în cur, aşa alerga pe pantele alea înclinate. Toţi erau nerăbdători, dar el exagera puţin.
- Stai mă, că ne dor ficaţii, protestară ceilalţi. Ia-o uşurel.
Peisajele erau fabuloase şi le gâdilau ochii într-un mod plăcut. Şi fauna şi flora la fel. Ei se aşteptau ca insula să fie păzită de un dragon sau ceva fioros, care să scuipe foc, în schimb prin iarbă mişuneau numai hamsteri şi prin copaci erau numai papagaliţe viu colorate. Papagalul lui Blblood leşină din cauza erecţiei masive care nu-i permitea sângelui să ajungă la creier.

Jungla unde au pătruns ascundea multe secrete şi cu cât înaintau prin desiş, descopereau ba câte o piramidă cu inscripţii ciudate, ba câte un templu antic, ba cine ştie ce pesteră. Şi când intrau să le exploreze, găseau tot felul de cufere cu bijuterii, bani de aur, bonuri de masă, statuiete şi linguri sau strachini din metale preţioase, averi inestimabile. Dacă se apucau să le adune pe toate, umpleau de zece ori Jumica Neagră şi tot mai rămânea o parte colosală din comori. Aşa de multe erau. În câteva zile cotrobăiră prin tot ce se putea, peste toată insula. Multe lucruri mai văzuseră ochii lor de piraţi până atunci, dar astea întreceau până şi cele mai umede visuri. Dar să nu credeţi că s-au aruncat ca disperaţii peste comori, să le adune cu nesaţ, să-şi îngrămădească bani şi linguri în buzunare. Nu. Şi asta pentru că erau înzestraţi cu o deosebită stăpânire de sine. Nu pentru astea veniseră ei. Şi ştiau că toate aceste comori sunt de fapt o diversiune, o păcăleală, aşezată inteligent pentru a distrage atenţia de la Cufăr. Şi Calea până la el era încă lungă.

Zilele treceau şi cufărul nu era nicăieri de găsit. În fiecare zi dădeau de ceva nou şi speranţele şi emoţiile creşteau, pentru ca puţin mai târziu deznădejdea să se reinstaleze în sufletele lor. Au trecut şi pe lângă o farfurie zburătoare, cu tot felul de inscripţii ciudate pe ea, dar berile alea nicăieri. S-au apucat şi de săpat în jurul farfuriei şi tot nimic. Toţi în afară de Lessof, erau îngrijoraţi. Nu mai aveau unde merge, ăsta era ultimul loc neexplorat de pe insulă şi verificară harta de zeci de ori. Să fi fost totuşi Cufărul doar un mit? O linişte de mormânt se aşeză între ei. Aruncară lopeţile cu care săpaseră până atunci şi se prăbuşiră la pământ. Nimeni nu mai scotea nici o vorbă iar din când în când se auzea doar câte un oftat, de ţi se rupea inima în două. Situaţia era gravă pentru că nici rom nu mai aveau la ei, proviziile luate cu ei fiind pe terminate. Şi stând aşa şi contemplând evenimentele, Lessof vorbi ca dintr-un vis:
- Coae, ce-aş bea acum o bere rece!
Atunci, spre mirarea tuturor, pământul începu brusc să se zguduie, ca la un cutremur. Pereţii farfuriei zburătoare s-au luminat iar o uşa masivă s-a deschis de unde putea să juri că nu există nimic. Toată insula vibra, speriind papagalii şi hamsterii care căutau să se ascundă.

Pătrunseră în farfuria zburătoare fără torţe, pentru că la fiecare pas se aprindea câte o săgeată de foc, care îi îndruma. Nu le era frică, erau convinşi că nimic rău nu li se poate întâmpla. La mijlocul farfuriei zburătoare, se afla o cameră imensă în care, pus la loc de cinste, stătea un cufăr deschis. Locul era cufundat de o lumină vie, nepământească, dar primitoare, iar piraţii nu au aşteptat mult şi s-au apropiat. În faţa lor se aflau cele douăzeci de beri care nu se terminau niciodată.
- N-am văzut în viaţa mea ceva mai frumos, exclamă Picior de Lemn, gâtuit de emoţie.
- Da camarade, zâmbi, Rechinul. Nu mă mai satur să privesc.
- Abia aştept să desfac una, spuse hotărâtă Zmuca şi imediat a fost aprobată de toată lumea.
- Atunci să plecăm repede pe insula noastră secretă şi să bem până ne cade ficatul! Uraaaaaa!!!!

Drumul înapoi pe corabie li s-a părut cel mai lung drum din viaţa lor şi odată aduse pe punte berile au fost împărţite după cum urmează: căte două de fiecare membru al echipajului. Ultimile două au fost aruncate în ocean, ca tribut pentru Ina, ca data viitoare când o să se întâlnească, să-i păsuiască, fiindcă aşa se obişnuieşte pe mare din moşi strămoşi. N-au aşteptat mult ca să desfacă prima bere şi dintr-o dată zăbuşeala de la bord fu înlocuită de o briză rece care răcori pe toată lumea, făcând în acelaşi timp şi pânzele să freamete. Semn că nu trebuiau să piardă nici o clipă. Aşa că au ridicat ancora şi au pornit din nou la drum. Au plecat pentru a intra definitiv în istorie şi nimeni, niciodată nu a mai reuşit să dea de ei. Doar marea mai povestea aventurile lor aducând din când în când aminte de "Piraţii care într-adevăr beu"!

Acum, strigătul lor de luptă a devenit sfat şi este scris la intrarea în fiecare crâşmă şi este rostit cu mândrie de toţi marinarii care pornesc la băut: Să beeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeem!

Happy End!

Piraţii "Caribeu" - Cufărul cu Beri

2010-05-10T22:40:00.000+03:00

Partea a III-a - Cântecul sirenei

"Ştim exact calea spre cufăr şi spre fericirea veşnică."

Se împlinea săptămâna de când Jumica Neagră ducea acea luptă inegală cu uraganul. După şapte zile în care nu prea îţi puteai da seama dacă e dimineaţă sau noapte, la nord vest pentru câteva clipe se văzu o breşă în nori. Dar fix atunci o pală puternică de vânt sfâşie o pânză, iar până să apuce cineva s-o strângă, vântul o făcuse franjuri. Un catarg era crăpat şi putea oricând să se rupă. Ina, mirată parcă de curajul lor şi văzând că nu-i poate învinge pe bravii piraţi, se hotărî să-i lase în sfârşit în pace. Până seara furtuna trecu de tot şi noaptea văzură stele pentru prima dată după multe zile. Nu pentru mult timp, ce-i drept, fiindcă noaptea au petrecut-o cu sticla în bot, sărbătorind şi odihnindu-se în acelaşi timp. A două zi, Zmuca se apucă de cusut pânzele rupte iar Barbă Negru de întărit catargul şi toată lumea era fericită.

Dar fericirea nu a durat prea mult. La prima verificare corabia nu părea să aibă defecţiuni majore, ba din contră starea ei era mult peste aşteptări. Dar nu asta era problema. Din cauza uraganului Ina, cursul lor a fost puternic deviat şi când au vrut să revină la drumul cel bun, au constatat că acest lucru e aproape imposibil. Niciunul din echipamentele de navigaţie nu funcţiona, nici chiar PSP-ul lui Lessof. La început au încercat să trateze problema cu indiferenţă, cum numai nişte piraţi pot să facă, dar în scurt timp au constatat că la bord, băutura era din ce în ce mai puţină. Mâncare mai aveau şi la urma urmei puteau pescui ceva dacă li se făcea foame, că vorba ceea "are oceanu' peşte destul." Sau puteau răbda. Dar fără băutură se ştie că nu se poate naviga în condiţii optime. Şi ce poţi să faci? Să bei apă? De câte poveşti pline de aventuri şi vitejie aţi auzit până acum, în care eroii să bea apă? Cine poate să gândească coerent şi să ia decizii bune fără băutură? Nasoală treabă.

Zilele treceau şi abia de acum încolo începea greul. Băutura era aproape gata şi era drămuită iar piraţii nu găseau nici o ieşire din acest impas. Să moară de sete în mijlocul oceanului era cel mai crunt lucru care li se putea întâmpla. La un moment dat au început halucinaţiile. Vedeau butoaie de rom plutind pe lângă corabie, dar când încercau să le prindă şi să le aducă la bord, ele dispăreau ca prin farmec. Serveau câte un cinzeci de om, pe zi, aşa în ciudă, înghiţind mai mult în sec, iar ziua trecea foarte greu în asemenea condiţii. Chiar şi aşa, după două săptămâni de derivă şi fără vânt ca lumea, au ajuns să bea şi ultimul cinzeci şi de aici încolo, nu le rămânea decât să spere într-un miracol, sau să se lase purtaţi de valuri spre pieire. Elena Ochi Ager scruta orizontul, în speranţa că va putea zări vreo insulă cu crâşme, unde să poată acosta şi să-şi facă provizii. Dar la orizont nu se vedea nimic, şi astfel deznădejdea a cuprins repede întreg echipajul. Timpul trecea anapoda, orele părând zile, vântul aproape că nu mai bătea iar piraţii erau din ce în ce mai leşinaţi de sete. Nici Blblood nu mai avea vlagă în cur ca să împingă corabia. Pârţurile trase de el nici măcar nu scuturau pânzele.

În cea de-a douăzecea zi, pe la apus, pe când marea se linişti de tot, din zările îndepărtate începu să se audă un cântec lin, mai degrabă ca un murmur. Picior de Lemn, Barbă Negru, Blblood, Rechinul şi Lessof s-au ridicat toţi odată de la locurile lor şi parcă vrăjiţi de ceva s-au apropiat de parapet şi au început să privească cu ochii larg deschişi spre o mică insulă care se contura în lumina caldă a apusului. În jurul insulei, sfărmate de valuri şi de timp stăteau o mulţime de epave, iar pe unele încă se mai putea observa steagul negru cu cap de mort, binecunoscutul simbol al piraţilor. Cântecul era aşa de plăcut, vocea atât de caldă, încât masculii s-au hotărât să meargă cu o barcă până pe insulă, să vadă mai bine cine cântă. Practic se băleau peste parapet, aşa de distruşi erau din cauza cântecului. Ei nu ştiau că din cauza derivei, au nimerit fix în marea cu sirene, şi deşi ele erau legende, pentru că nimeni nu s-a întors vreodată să povestească o întâlnire cu ele, erau foarte temute de toate fiinţele care navigau oceanele în lung şi în lat. Pentru bărbaţi, sirenele erau fatale. Şi aceasta părea să îşi facă bine treaba, chemându-i la ea, cu cântecul ei cel dulce. Femeile din echipaj au ripostat repede. Cu mâna pe ciomege le-au administrat un batalion piraţilor, împiedicându-i astfel să plece de pe corabie. Situaţia era destul de gravă. Dacă aveau băutură, poate reuşeau să-i prostească cumva, dar fără licoare, femeile erau practic neputincioase. Tactica cu ochiul vânăt nu părea să aibă foarte mare succes.

A doua dimineaţă, sirena se apropie de corabie. După ce se fâţâi de colo colo, intră în vorbă:
- Veniţi la mine, am rom cât nu puteţi bea într-o viaţă şi ştiu şi drumul spre marea cu himene virgine. O comoară mai mare ca asta nici nu vă puteţi imagina.
- Pleacă de aici şi lasă-i în pace, ripostă Zmuca şi apucînd o coadă de mătură începu s-o agite ameninţător.
Femeile nu puteau să cadă în vraja sirenelor, ele având zămbete verticale erau imune.
- Lasă-i pe ei să-şi decidă singuri viitorul.
- Viitorul lor nu e aici. Viitorul lor şi al nostru e pe insula unde se află Cufărul cu Beri. Şi noi trei n-o să te lăsăm să strici toată povestea asta.
- Minţi! Cufărul nu poate fi găsit. Noi sirenele îl căutăm de mii de ani fără succes.
- Rupe vraja şi redă-le libertatea bărbaţilor şi o să-ţi demonstrez că ceea ce am spus e numai adevăr. Ştim exact calea spre cufăr şi spre fericirea veşnică.

Sirena căzu pe gânduri. Zmuca părea să spună adevărul. Bomberwoman şi Ochi Ager susţineau şi ele cu tărie că totul e adevărat. Mare problemă. Pe de o parte ar fi vrut echipajul pentru ea, pentru că erau piraţi unul şi unul, parcă decupaţi din reviste, dar nici nu putea renunţa la Cufăr aşa cu una cu două. Dacă ştiau cu adevărat Calea? Nu putea să rişte. Puteau trece încă o mie de ani până să apară altcineva care să cunoască drumul. Şi dacă lua bărbaţii prizonieri, femeile puteau merge la urma urmei şi singure şi tot nu era bine pentru sirenă. Cufărul era mai ceva ca inelul ăla din Lord of the Drinks.
- Bine, spuse într-un final sirena. Facem un târg. Eu le redau libertatea piraţilor, dar în schimb mă luaţi cu voi. Şi mă angajez să umplu şi tot hambarul vostru cu rom. Şi asta numai pentru că sunteţi cei mai tari piraţi din lume, şi singurii care au putut să convingă o sirenă să renunţe la prada ei.
- Atunci avem o înţelegere. Mii de tunete! Totuşi, nu ştim care e numele tău.
- Numele meu este Ana-Elena Sirena şi trăiesc prin mările astea de zece mii de ani.
- Atunci hai la bord şi ajută-ne să plecăm din locurile astea, că deja am pierdut destul timp anapoda. Şi Cufărul ne aşteaptă!

Sfârşitul părţii a III-a

Piraţii "Caribeu" - Cufărul cu Beri

2010-05-09T21:06:00.000+03:00

Partea a II-a - În ghearele uraganului

"Cursarule, bagă vânt în pânze!"

Fiecare pirat din lume, fie că e vestit ca eroii din poveste sau are o identitate obscură, visează la cât mai multe comori. Dar scopul existenţei fiecărui pirat este dedicat descoperirii Comorii celei mai mari, o comoară care singură le eclipsează pe toate celelalte. Şi este vorba de Cufărul cu Beri. Şi nu e vorba de orice fel de beri, ci de alea care nu se termină niciodată. Şi legenda spune că sunt douăzeci la număr şi sunt reci şi proaspete tot timpul. Extraordinar!

Jumica Neagră înainta agale pe apele line ale oceanului, împinsă de un vânt bun din pupa. Încet, încet, dispăreau în valuri toate formele de relief ale insulei, incusiv portul, urmând ca din clipă în clipă să nu se mai zărească nimic în afară de apă. Pentru lungul drum ce îl aveau înainte îşi făcuseră provizii suficiente, astfel încât să nu aibă probleme mai târziu. Vremea bună aducea un plus de veselie pe punte şi toate mergeau strună. La cârmă se afla Lessof, butonând cu interes PSP-ul iar de veghe în vârful catargului stătea Blblood. Ceilalţi nefiind de cart, stăteau să se bronzeze pe punte, cu romu' în bot, cum şade bine marinarului pe o corabie.

Picior de Lemn şi Barbă Negru au reuşit să pună mâna pe hartă de mai bine de un an dar neavând un echipaj bun, cu care să pornească au fost forţaţi să stea într-un port şi să bea seară de seară. Au tot încercat diferiţi oameni pentru echipaj, în scurte călătorii, dar toţi s-au dovedit până la urmă a fi lichele. Normal doar erau piraţi. Găsirea unor oameni buni s-a dovedit a fi mai grea decât anticipaseră. Dar într-o zi, în faţa corabiei, trei femei pirat se tot foiau de colo colo, vrând să se angajeze şi spunând că se pricep la diverse treburi. Fiind presaţi de timp, piraţii au acceptat, dovedindu-se la final că au făcut o alegere bună. Femeile ştiau să facă de mâncare, făceau curăţenie lună şi nu făceau nazuri la tradiţionalele seri de tras la măsele. Femei de comitet. Zmuca se pricepea de minune la făcut brăţărele, la cusut pânzele pe unde se rupeau şi la manevrarea parâmelor, lucru foarte important pe o corabie. Bomberwoman era maestră la tras cu tunul, plantând bombe prin toate corăbiile inamice. În doi timpi şi trei mişcări monta ghiuleaua la tun, turna paful de puşcă şi zdrang câte una fix în inamic. Dar nu ar fi reuşit să nimerească chiar toate ţintele fără ajutorul Elenei Ochi Ager, care era cea de-a treia femeie pirat.

Se împlinea a zecea zi de când erau pe mare şi vântul era, cu mici diferenţe, la fel ca în prima zi. Băuseră crunt în fiecare seară dar nu se simţeau obosiţi, ba chiar dornici să continue. După o zi liniştită, înainte de apusul soarelui, Barbă Negru, ţipă dintr-o dată, alarmat, din vârful catargului:
- Corabie la orizont! Vine de la nord-est, şi pare că s-ar ţine după noi!
Privind încruntat prin ochean, Picior de Lemn spuse puţin îngrijorat:
- Mii de trăsnete! E Jandarmeria oceanului. Ne-au reperat şi vor probabil să ne prindă.
- Numai să încerce, spuse papagalul lui Blblood, avem cea mai rapidă corabie din lume!
- Bomberwoman, pregăteşte tunurile, pentru orice eventualitate!
În curând peste ocean se lăsă o noapte ca de smoală. Piraţii au scos ceva de băut, dar parcă nu prea le intra romul pe gât. Toată lumea întorcea instinctiv capul spre pupa, aşteptându-se ca barca jandarmeriei să răsară dintr-o dată din întunericul nopţii. Zorii dimineţii au adus veşti şi mai proaste. Deşi vântul nu scăzuse pe timpul nopţii, ba din contră, se înteţise, corbia jandarmeriei era acum cam la jumătatea distanţei care se înregistrase cu o seară înainte. Se mişca foarte repede.
- Să ne pregătim de luptă, spuse Rechinul, zornăind clopoţelul de emoţie.
- Cursarule, bagă vânt în pânze! Nu ne prind ăştia cu una cu două!

Pe corabia jandarmeriei, amiralul Ciu privea prin ochean la mogâldeţele ce se agitau de zor pe Jumica Neagră. Un zâmbet îi apăru dintr-o dată pe chip, deşi în adâncul inimii sale sentimentul provocat era tocmai opus. Fusese şi el odată pirat, liber să facă ce vrea, dar a facut greşeala să se însoare. Şi cum un rău nu vine niciodată singur şi ce omul îşi face cu mâna lui, lucru manual se cheamă, s-a înrolat şi în Jandarmeria oceanului. Proastă decizie. A jurat să captureze Jumica Neagră, urmărind-o încă de pe vremea chinezilor, iar acum premiul cel mare pentru el, se afla chiar în faţa lui. Şi acum el avea avantajul, echipajul lui fiind mult mai numeros şi corabia Dacia fiind cea mai dotată dintre toate ale jandarmeriei.

Convinşi că până la lăsarea serii se va lăsa cu bătălie, piraţii s-au apucat serios de băut, pentru îmbărbătare. Dar nasurile lor simţiră şi altceva, nu numai mirosul rachiului. Furtună! Într-adevăr, la vest nori negri se adunau şi din când în când, de departe, câte un bubuit surd ajungea până la urechile lor. Încet, încet, în minţile lor încolţi o idee. Repede, Bloblood scoase laptopul, intră pe internet şi verifică ce fel de furtună e şi ce intensitate are, făcu repede un calcul, apoi hotărârea a fost luată cu unanimitate de voturi:
- Schimbaţi cursul, o să fugim cu furtuna. Să vedem dacă au tupeul să ne urmărească acum!
- De foarte mult timp nu am mai navigat printr-o furtună! Toată lumea la posturi! Asiguraţi alimentele şi băutura! Nu avem timp de pierdut!
La bordul Daciei, amiralul Ciu, trânti nervos cu pumnul în volan, neînţelegând manevrele piraţilor.
- Sunt nebuni? Ce dracu i-a apucat să se bage direct în uragan. Oare nu ştiu că ăsta e Uraganul Ina şi că puţine sunt corăbiile care-i supravieţuiesc?

Uraganul Ina era cea mai mare furtună care putea să apară în ocean. Era atât de intensă, încât, marinarii şi piraţii preferau să o ocolească, chiar dacă asta însemna un ocol considerabil, iar cei care se întâlneau cu ea, erau foarte nenorocoşi. Şi să te arunci direct în braţele ei, era nebunie curată. Şi chiar asta făcea Jumica Neagră, cu tot cu echipaj, fiind repede înghiţită de cenuşiul norilor. Dintr-o dată corabia fu smucită de un vânt teribil, făcând catargele să scârţâie îngrozitor. Lumina se diminuase simţitor iar oceanul mugea în jurul lor. Pluteau în derivă, pentru că nimeni nu mai putea controla cu precizie barca iar valurile care se înălţau ca munţii păreau că vor să strivească coaja de nucă de la picioarele lor. Lupta cu furtuna dură toată noaptea şi a doua zi, istovind tot echipajul. Spre seară se părea că furia uraganului a mai scăzut, dându-le piraţilor un mic răgaz, dar începând cu a treia zi de dimineaţă, îşi reluă tăria. Ina nu vroia să le dea drumul aşa cu una cu două.

Sfârşitul părţii a II-a

Piraţii "Caribeu" - Cufărul cu Beri

2010-05-09T09:24:00.000+03:00

Partea I - Revederea

"Băi, suntem piraţi, sau ce pula mea?"

Deşi soarele se afla aproape de asfinţit, căldura era încă sufocantă, iar la mal nu se putea distinge nici o formă umană sau ceva activitate. Parcă dispăruse toată lumea, iar de departe, portul părea mai degrabă părăsit şi bântuit. Toată lumea stătea ascunsă la umbră, aşteptând apropierea serii răcoroase. Spre micul port o barcă înainta alene printre valurile mici, de ziceai că cei doi care se aflau întrânsa nu aveau nici o grabă pe lumea asta. Dar asta nu era adevărat. Cei doi doreau să ajungă cât mai repede la ţărm, fiind chinuiţi de o sete teribilă, numai că le era cam lene să vâslească. Dar odată cu apropierea de intrarea în port, nasurile lor adulmecară de departe mirosul berii, şi astfel viteza bărcii crescu considerabil, cei doi începând a-şi da ceva interes în ale vâslitului. La finalul drumului proptiră barca lângă debarcader apoi fără a mai sta pe gânduri porniră spre crâşmă. Abia aşteptau să bea o (8) bere rece şi să crape o sămânţă de bostan la un leu cinzeci suta de grame. Înâuntru o hărmălaie de nedescris pentru că nişte handralăi jucau poker şi făceau mai multă gălăgie decât consumaţie. Cei doi s-au aşezat la o masă şi au comandat prima bere, dar se pare că halba avea o gaură largă sus şi toată berea s-a scurs repede pe gâtlejurile lor însetate. Aşa că au trecut la a doua. Şi aşa mai departe...

Nimeni nu cunoştea adevărata lor identitate. La prima vedere păreau doi marinari pârliţi, de ăia care-i vezi beţi dimineaţa prin şanţuri, care nu pot duce mai mult de trei beri una după alta. Dar cum bine se ştie aparenţele înşeală. Ochii lor şireţi iscodeau fiecare colţ al crâşmei, fiecare beţivan în parte, fiecare muiere, fiind oricând pregătiţi să riposteze crunt dacă erau oarecum ameninţaţi. Şi nici nu stăteau fără nici un scop precis. N-au străbătut ditamai oceanul numai ca să se îmbete în acest port uitat de lume. Aşteptau pe cineva şi întâlnirea avea să se producă nu peste multă vreme.

Numele lor erau de legendă printre comunităţile de piraţi şi de ele erau legate sute de poveşti de eroism. Nu de puţine ori au înfruntat uragane teribile în diversele lor aventuri şi nu de puţine ori au împârţit şi ultima picătură de rachiu pe vestita lor corabie, Jumica Neagră. Tot timpul la bine şi la rău, dar mai mult la bine, că foarte rar li se întâmpla ceva rău. Când se luptau cu neprevăzutul, tot timpul ieşeau în câştig, mai ales la petreceri. Sigur se vor mai scrie cărţi multe cu aventurile lor, aşa de celebri erau. Dar să continuăm.

La un moment dat, trei inşi s-au apropiat de masa lor, făcîndu-şi cu greu loc prin înghesuiala din crâşmă. Unul era micuţ, slăbuţ şi avea un papagal fioros, dar viu colorat pe umăr care înjura de mama focului. Numele lui era Blblood Cursarul, fiind renumit pentru vânturile pe care le trăgea spre pânze iar cu el la bord, Jumica Neagră devenea astfel cea mai rapidă corabie din lume. Cel de-al doilea scotea nişte sunete ciudate când păşea, aşa ca de clopoţel, zing-zing, de ziceai că se apropie Crăciunul. În tinereţile lui, îşi arătase de multe ori bărbăţia şi curajul, salvând o dată de unul singur o sută de minore de pe o corabie în flăcări. A fost supranumit Rechinul, fiindcă îi plăcea tare să umble după peşte (înţelegeţi voi), fiind încă un pirat temut printre femele, deşi acum la bătrâneţe unele părţi ale corpului au cam început să cam dea rateuri. Lessof cel Domol era cel de-al treilea pirat şi era un om bun la toate. Putea să vegheze în vârful catargului sau să stea la cârmă şi în acelaşi timp să se joace cu PSP-ul portabil, fără să aibe vreodată probleme cu navigaţia. Când nu se ocupa cu treburile numite mai sus, stătea cu mâinile băgate până la coate în buzunare.

- Mii de tunete, exclamă Rechinul cu Clopoţel. Picior de Lemn cel Lung şi Barbă Negru! Ce vânt v-aduce p'aci, prin portul ăsta uitat de lume?
- Ia loc cu noi la masă şi o să afli, spuse Barbă Negru. Şi făcând semn spre burdăhănosul de la bar: Chelner, încă un rând! Bă, dar voi aici v-ați găsit să o ardeți?
- Noi am venit cu o propunere pe care n-o s-o puteţi refuza, spuse Picior de Lemn cel Lung. Lessof, dacă tot te mai gândești la pensionare, cred că ce avem de zis te va face să te răzgândești. Dar nu aici, că sunt prea multe urechi străine, și nu acum. Sunteți invitați la bordul navei pentru cină. Dar să bem ceva mai întâi, că nu e grabă!

După opt beri băute de fiecare persoană, au hotărât că le e foame și au părăsit crâșma, spre a băga ceva la ghiozdan pe corabie. Un oftat îl cuprinse pe Blblood când păşi iar pe punte. Într-adevăr, îl legau multe amintiri plăcute de Jumica Neagră şi de echipajul ei. După ce au cinat în stil tradiţional, pirateresc, Picior de Lemn a deschis subiectul pentru care se aflau toţi acolo:
- Bă! Toată viaţa am umblat după comori şi shouri şi când n-am umblat după ele, am străbătut oceanul aşa, cu sticla în bot, numai ca să nu mergem acasă. Am fost aproape peste tot. Aproape...
- Că mai este un singur loc unde ÎNCĂ nu am ajuns, zâmbi Barbă Negru!
- Ştiţi şi voi Legenda Cufărului cu Beri, continuă Picior de Lemn. Ei, vreau să vă spun pe onoarea mea de pirat, că nu e doar o legendă.
- Pffff! E numai o poveste, pufni indignat Rechinul. Nu există! Şi dacă există, cufărul e ascuns undeva unde nu-l poate găsi nimeni.
- Adevărat! Dar asta numai dacă nu ai o hartă! Domnilor, zilele când cotrobăiam orbeşte insulele din ocean s-au încheiat.
Şi atunci scoase de la piept o bucată de hârtie mâzgâlită şi o puse pe masă în faţa tuturor. Cei trei piraţi au rămas pur şi simplu cu gurile căscate. Ce vedeau în faţa ochilor, era drumul spre cea mai mare comoară pe care o puteai avea. Ceea ce păru acum câtva timp intangibil, începuse a lua formă. Destinul le deschise o nouă poartă.
- Domnilor, cufărul ne aşteaptă. Este real şi eu cel puţin abia aştept să-l deschid. Dar ca să ajungem acolo, Jumica Neagră are nevoie de întreg echipajul. Şi numai voi trei lipsiţi. Ce ziceţi, câini de mare bătrâni, ne băgăm? Băi, suntem piraţi, sau ce pula mea?
- Normal! Că m-am săturat de stat pe net, pe pornhub toată ziua, spuse încântat Rechinul.
- Sigur, spuse şi papagalul de pe umărul lui Blblood. Să pornim imediat la drum!
- Mda, spuse şi Lessof.
- Ahoy, urlară toţi în cor! Uraaaaaaa!

Sfârşitul primei părţi

Ziua Pământului

2010-04-22T11:04:00.001+03:00

Azi e petrecere mare în Sistemul Solar şi toate planetele sunt agitate, parcă nu mai au stare. Păi, diseară, băutură moca, doar e ziua Pământului. Şi face şou, undeva mai aproape de Soare, că e mai cald, şi sigur se îmbată toţi şi dorm pe afară.

Şi cum nu poţi să mergi la o zi de naştere cu mâna în cur (cam cum facem noi), planetele s-au strâns în faţă la Gift Shop ca să cumpere ceva Pământului. Dar ce să-i ia? Că nici nu prea aveau mulţi bani iar preţurile erau mari şi oferta nu cine ştie ce.

- Bă, hai să-i mai dăm un satelit, că are numa' unu şi cred că s-o fi plictisit de el, spuse grasul de Jupiter. Uite eu am vreo şaizeci, am de unde da şi la alţii.

- Da vreau şi eu de ziua mea un satelit, mârâi Mercur.

- Bă, tu eşti prea mic pentru asta. Tre să mai creşti. Nu mai ţii minte că ai avut unul şi l-ai stricat?

- Bună idee, grasule, exclamă Saturn. Dacă pui tu un satelit şi eu un inel, cred că rezolvăm problema delicat şi ieftin. Apoi mai luăm câte o sticlă de votcă de fiecare şi gata. Să înceapă şou'!

- Da' eu vreau ceva dulce, spuse Venus, că mie votca nu-mi place şi borăsc de la ea. Vreau Angely.

- Gândeşti ca o pizdă! Părcă văd că te îmbeţi ca cioata şi dansezi în păsă goală pe masă, cum ai făcut la ziua lu' Neptun. Curvo!

- Bă, eu mă gândeam la altceva, se băgă şi Marte în vorbă. Aţi văzut că ăsta se tot plânge de vreo trei milioane de ani că i-a apărut o rasă păduchi sapiens de ăia naşpa care îl deranjeză toată ziua. Hai să-i cumpărăm un tratament, aşa cum mi-aţi luat şi mie de ziua mea acu' un miliard de ani. Atunci un tratament antimarţieni nu costa tare mult, sper ca nici ăsta să nu fie tare scump.

- Da, zise grasul. Luăm o cometă, două şi-l tratăm repede. Nu cred că trebuie mai mult de două folosiri şi scapă săracul de sapienşi ăia, tu-le muma-n cur. Acu hai să ne mişcăm repede, că timpul trece şi vreau să beau serios seara asta.

Acestea fiind spuse, planetele au pornit spre locul unde va avea loc petrecerea, strigând bucuroase: Să beeeeeeeem!

Cleapşă

2010-04-18T21:53:00.002+03:00

M-au prins la înghesuială. M-au torturat. Mi-au strâns degetele în uşă, m-au gâdilat la tălpi, au băut bere lângă mine fără să-mi dea şi mie. Într-un final nu am mai putut rezista. Orice până la bere. Aşa că vrând, nevrând, am mai muşcat o leapşă. Cică tre să continui o poveste începută de unu. Regulile le scriu mai jos. Iată povestea:

"Blonda rânjea grandios fasolea în faţa standului cu cosmetice. Înăuntru niste piţipoance vopseau părul şi pileau unghiile unor naşpete, care se hilizeau ca niste capre când îşi vedeau făţăligile în oglindă. Ar fi vrut să se bage şi ea în seamă dar glodul rămas printre unghii de la ultima tentativă de a face barabule prăjite o împiedica să facă acest pas. Norocul ei, că până la urmă alegerea se dovedise una inspirată. Numai ce trecu jumătate de oră şi blonda porni vijelios către WC-uri, scoţând scântei de la tocuri la fiecare viraj . Subţirica ce o chinui dimineaţă îşi făcu din nou simţită prezenţa, întorcându-i pe dos toate maţele..."

Va urma.

Cică regulile:

- leapşa se predă fără link, vă rog să procedaţi la fel;
- leapşa se predă doar unui bloger;
- continuarea ta să aibă legătură cu ce ai citit doar de la blogerul precedent;
- se trece fiecare la final, ca să se ştie pe la cine a trecut leapşa;
- la al douăzecilea bloger leapşa se opreşte.
- la final cineva o să preia toate continuările şi să vedem rezultatul;
- continuarea să nu depăşească 5-6 rânduri;

Următoarea persoană care va fi torturată dacă nu continuie povestea va fi Pisica Neagră

Câmpuri de bătălie - Bătălia de la Palma

2010-04-12T22:44:00.001+03:00

Pe data de 4, respectiv 5 aprilie 2010 a avut loc o încrâncenată bătălie între caserolele de mici, fleicile gata pregătite, cârnaţii şi slana pentru tochitură de o parte şi beţivanii NFHH de cealaltă parte. Locul ales pentru desfăşurarea ostilităţilor a fost dealul de la Palma, Palma fiind desigur un simbol al beţivanilor NFHH, mai ales pentru partea masculină. Cum au decurs evenimentele, veţi afla în documentarul ce urmează.

1. Preludiu la bătălie

Încă de pe la sfârşitul postului mare Axa NFHH plănuia o ofensivă generală pentru a recupera timpul pierdut în post, mai ales că după marele succes de la ofensiva de revelion, se cam bătea pasul pe loc. Deşi atacuri pe flancuri au mai existat, (Bătăliile de la Aşchiuţă) victoriile au fost neînsemnificate, bineînţeles, cu mici excepţii (Bătălia cu tochitură din curte de la Indianu). Era timpul pentru o victorie răsunătoare. Aşa că Axa s-a reunit de urgenţă la Bârlogul lui Petrescu pentru a hotărî o nouă tactică. După ce toţi generalii au fost de-acord cu planul ofensivei care a primit numele "Operaţiunea Să Bem!" a urmat înarmarea, că doar nu te duci la război cu mâna în cur. Evenimentele petrecute în noaptea de 3 spre 4 aprilie (Învierea şi mersul cu coşarca la sfinţit) au amânat începerea operaţiunii cu aproape jumătate de zi, ceea ce a obligat comandamentul Axei să treacă în calcul şi eventualele lupte de noapte.

2. Conducătorii

Sof şi Mişu. Că numai ei aveau maşini. Şi ei erau de partea noastră.

3. Armele şi oamenii

Axa dispunea de o tehnologie superioară, şi de ostaşi unul şi una. Disciplina era punctul forte al armatei, iar în urma antrenamentelor foarte dure, soldaţii au căpătat o dexteritate uimitoare în mânuirea armelor. Armata era compusă din mai multe compartimente ofensive, din care amintim "Detaşamentul Beţivani de munte" care a dus lupte de încercuire, sau "Detaşamentul Gaze Letale" care a dus lupte mai mult la înghesuială. Un mare merit îl are grosul armatei, formată din "Companiile de betivani de câmp", care s-au călit în lupta de tranşee. Sincronizarea dintre soldaţi, artilerie precum şi profesionalismul medicilor din "Compania Mona" a fost crucială pentru reuşita operaţiunii.

Cursa înarmărilor a fost pornită încă de pe 1 aprilie, când în buncărele Axei au intrat dozele de bere, care ulterior au fost împărţite infanteriştilor. Sticlele de bere şi vin au fost trimise la artilerie, pregătindu-se astfel unul din cele mai mari baraje de artilerie cunoscute de istorie. Un succes real l-a avut însă pălinca, care amestecată cu vin şi votca a creat o combinaţie mortală. Ea a dat curaj soldatului. A! Şi pentru prima dată s-a folosit şi suc, o manevră inteligentă, menită a grăbi procesul de refacere după luptele de noapte, care a surprins inamicul, dând Axei un mare avantaj.

4. Bătălia

La 13:28 poiana a fost zguduită de un puternic baraj de artilerie cu bere. Întinşi pe izoprene, soldaţii Axei NFHH, au aşteptat cuminţi oprirea barajului, când au atacat pădurea în căutarea lemnelor pentru foc. Odată încheiată prima fază a bătăliei, cea cu adunatul lemnelor, s-a trecut la partea a doua: aprinsul focului. Aici comandamentul Axei a făcut prima greşeală, continuând bombardamentul cu bere, iar printre dopuri şi sticle goale aprinderea focului a fost un semieşec. A urmat o retragere puţin dezordonată spre izoprene, unde s-a regândit tactica. După ora 16 s-a încercat o învăluire a focului şi o nouă tentativă de a-l aprinde. Dar femeile care trebuiau să aducă vinul pe front, au dezertat cu tot cu licoare, ascunzându-se mişeleşte în cort. Din nou o retragere ruşinoasă pe izoprene, şi se părea că nimeni nu va reuşi să aprindă focul pentru mici până la lăsarea serii. Când totul păru pierdut, caporalul Ciu, a reuşit să se strecoare printre sticle până la vatră şi a reuşit să creeze astfel o primă tură de fleici, cam arse ce-i drept, dar care a ridicat mult moralul trupelor. A devenit erou şi a fost decorat cu medalia "dopul de plută", cea mai valoroasă medalie acordată vre-unui grad inferior pe front. La ora 19, ofensiva generală începuse a se concretiza, un aport considerabil aducându-l întăririle care au securizat focul şi l-au menţinut pentru încă o tură de mici. Deşi vizibil slăbită, Axa a reuşit să păstreze focul arzând şi după lăsarea întunericului, deşi luptele au continuat cu înverşunare.

În dimineaţa zilei de 5 aprilie, s-a mai înregistrat un succes: încă o caserolă de mici a fost lichidată, prizonierii fiind consumaţi cu muştar. Intră în luptă pălinca, ajutată de votcă, armele care vor face diferenţa până la sfârşit. În jurul amiezii, ceaunul cu tochitură, capitulă, aceeaşi soartă având-o şi ceaunul cu balmoş. Deşi dispariţia lor a creat mult spaţiu de manevră, Axa chiar ajutată de partizanii troli, nu a mai putut lichida şi ultima caserolă de mici, care rezistă şi acum.

Sper ca imaginile următoare să vorbească de la sine!

Deşi războiul nu a fost câştigat încă, victoria a fost una răsunătoare, iniţiativa trecând acum de partea Axei NFHH.

Războiul sticlelor - Diafilm

2010-04-07T21:02:00.000+03:00

Rezumatul activităţilor legate de sărbătorile Pascale

2010-04-03T22:17:00.000+03:00

Io beu.

Suferinţă cruntă

2010-03-31T22:44:00.000+03:00

Problema de pe ordinea de zi e nasoală rău. Cred că m-am îmbolnăvit crunt de tot. Încă de la muncă (sigur de acolo am luat virusul) mă simţeam, aşa..., ciudat..., nu ştiu exact cum să vă explic. Mi s-a mai întâmplat chestia asta, nu e prima oară, şi ştiu că atunci când se întâmplă, ajung să zac şi la pat, aşa de naşpa e. Aşa că am mers la doctor să fac un control, să-mi dea un tratament ceva, ca să fiu în formă pentru zilele următoare. M-a consultat doctorul, m-a sucit pe toate părţile, ba a vrut să-mi bage şi un deget în cur, poponaru dracului, ca la final să-mi spună vestea cea proastă:

"Suferi de durere de pulă cronică, tinere, şi n-am tratament pentru asta."

"Ahaaaaa! De asta, când a venit melteanu şi a vrut să-i pun pozele de pe telefon pe card n-am putut, că tare mă mai durea în pulă de pozele şi telefonu' lui. Mulţumesc domn doctor."

"Ai grijă, că dacă se mută durerea în faţă pulii, şi se tot depărtează de organ, se poate lăsa şi cu spitalizare." Şi e naşpa, că în spitalele noatre, ţi-o sugi, cu tot cu durere. Întrebarea e următoarea: se dă oare concediu medical la faza astă? Că dacă tot sufăr crunt, nu pot sa-mi duc durerea undeva la mare sau la munte, aşa o săptămână, şi să o plimb şi să o fâlfâi aşa în văzul lumii? Tare fain ar mai fi...

Dacă aveţi simptome asemănătoare, vizitaţi cât mai repede doctorul, că am înţeles că în perioada asta e epidemie. Sănătate vă doresc!

Scrisoare către BBC

2010-03-30T21:28:00.001+03:00

Dragii mei realizatori de documentare,

În primul rând vreau să spun că mă uitam ca disperatul la docomentarele voastre despre mamiferele cu două picioare, şi că am fost până acum profund impresionat de informaţiile pe care le-aţi prezentat. Una singură m-a bucurat nespus de mult, aceea cum că neanderthalii au dispărut definitiv de pe faţa pământului, deşi aveam eu o bănuială că nu e chiar aşa. Chiar dacă aveţi cât de cât credibilitate, am simţit că ceva nu e în regulă. Aşa că am făcut pe cont propriu un test de verificare a informaţiilor.

Am ieşit vinerea în oraş şi am rămas total dezamăgit. Neandelthalii trăiesc bine mersi, printre noi. Şi mai rău, chiar prosperă. Unii chiar şi migrează spre zone mai calde la cules căpşuni, sparanghel, la montat veceuri şi rânit la porci. Şi au şi un viitor în faţă, chiar dacă el se cheamă uneori stâlp, şanţ sau pom de pe marginea drumului. Peste tot exemplele existenţei lor sunt evidente iar eu le-am notat şi vi le prezint după cum urmează:
1. Chiar dacă a doua casă de marcat este liberă, neanderthalii se înghesuie toţi pe un singur rând la prima casă, cea de pe raza lor vizuală şi blochează tot traficul prin supermarket. Deşi au timp căcălău să facă cumpărăturile pentru sărbători, se înghesuie toţi odată în ultima zi, preferând să-şi miroase beşinile şi transpiraţia unul altuia la coadă. Mai rău, în luna august blochează şi zona unde sunt pungile cu cipsuri cu paprika. Barabula este adânc înfiptă în conştiinţa lor.
2. Poartă ochelari de soare noaptea. Este dovedit ştiinţific că soarele există şi noaptea, şi poate oricând să facă ţuşti pe cer şi să prindă neanderthalul nepregătit, iar într-un cap sec razele se pot reflecta aiurea producând pagube serioase singurului neuron.
3. Se simt foarte bine când se fotografiază, mult, des şi prost. De preferat între flori. Monştrii ies bine în evidenţă pe fundal înflorit (detaşarea subiectului de fundal), flora şi fauna fiind strâns legate (despre faună o să mai vorbim). Cum simt o căruţă cu flori pe aproape o nimicesc cu bliţurile. Din o sută de fotografii naşpa cu muile lor, cea mai naşpa o scot în dublu exemplar. Şi mare.
4. Sting becurile la ora pământului.
5. Ascultă manele. Musai la volum maxim şi în maşini cu volan pe dreapta şi numai în faţa chitzeriilor. Normal, nu în maşinile lor. Englezii le închiriază rablele, noi românii le închiriem pomii şi stâlpii. Viteză să fie!
6. Au uitat cum arată banii româneşti şi ce valoare au, atât de rupţi de casă sunt. Nu mai mâzgâlesc pereţii din peşterile unde trăiau că au evoluat şi s-au emancipat acum prin suburbiile romei. Dar scriu pe tort "bon compleano, Ghiţî !" deşi nu cred că ştiu ce înseamnă.
7. Au pretenţii occidentale, pentru absolut orice. Au uitat că anul trecut se căcau în fundul curţii şi se ştergeau la cur cu brusturi. Şi nu numai. Împătureau de două ori frunza de brusture, că era criză de bălării.
8. Taraf tv este singurul post de televiziune de unde se informează şi unde masculul din această specie poate să facă dedicaţii muzicale naşpetei sale: "P3ntro chica m3a şukară mui s3xi dedico Te amo la fel k cînd team vazut ân prima zi."

Domnilor de la BBC, ne cam minţiţi cu neruşinare, nu vă supăraţi. Acum, ori sunteţi prost informaţi ori nu aţi filmat niciodată prin românia. Pentru că la noi în ţară, homo sapiens este pe cale de dispariţie şi nu neanderthalul.

Cu drag, al vostru mare fan,
Eu..., un mare iubitor de animale!

Superliga Gentlemenilor cu Puteri Limitate

2010-03-29T23:08:00.000+03:00

Pe drumul ce leagă vestul sălbatic de judeţul Botoşani, un Aro gonea cu peste 50 de km la oră, stârnind în urma lui un praf şi o hărmălaie de nedescris. Înăuntru patru supereroi îngrijoraţi, se grăbeau să ajungă cât mai repede în Rădăuţi, oraşul lor natal. Pe feţele a trei dintre ei se putea citi îngrijorarea, în timp ce cel de-al patrulea avea o expresie mai degrabă de "mă doare-n pulă". Graba lor era justificată, cei patru neavând de câteva zile bune nicio veste de la doctorul Albert Zmucştain, supereroul fizician, fondatorul Supeligii Gentlemenilor cu Puteri Limitate, (pe scurt SGPL) cu care trebuiau să se întâlnească şi să se distreze la Festivalul Hi5 România 2010. Un zvon circula prin tabără, cum că marele fizician ar fi fost răpit de o grupare criminală şi ar fi fost ţinut sechestrat undeva prin america. Presa vuia. Ziarele afişau toate pe prima pagină diferite scenarii ale răpirii precum şi consecinţele acestui fapt, ştiindu-se clar că împreună cei cinci eroi erau formidabili, dar separaţi puteau fi în cele din urmă învinşi.

Clar că cineva dorea răul ligii, care să fim serioşi, nu făcuse decât mult bine şi vânzare sănătoasă la Petrescu pe timp de vară. Văzând că se îngroaşă gluma, cei patru eroi s-au hotărât să le-o dea la buci celor ce au îndrăznit să strice munca lor de atâta vreme.

Albert Zmucştain aveau un deosebit talent înnăscut. Nu ştia karate şi nici nu spărgea cărămizi cu capul, nu vă ambalaţi, dar avea tehnica lui supereroică de luptă, mai ales când era pe modulul "ţapăn" şi putea lovi un adversar numai cu privirea, asta dacă reuşea să-l zărească din prima. Avea şi o reputaţie deosebită, mai ales printre femeile de sex opus lui, fiind considerat un fute tot mondial şi, acum, cam toată lumea plângea după el. La auzul veştilor teribile despre răpirea sa, zece mii de minore virgine s-au sinucis în semn de protest. Pe lângă asta, primăvara tot întârzia să apară, iar berea intra cu ghionţuri.

La sediul secret al SGPL, de pe strada Salcâmilor 4a, pregătirile pentru lungul drum ce eroii îl aveau în faţă erau în toi. Întâi Winetu a schimbat toate bujiile la (Aro) Beatmobil şi a încărcat bateria, apoi micile probleme cu becurile de la semnalizare au fost repede rezolvate. Pârâţâşnicov s-a apucat de mâncat fasole şi îşi tot testa agerimea ochiului maro împuşcând cu bile de rument diferite ţinte făcute din sticle de bere goale. Din cauza unor scăpări de gaze neprevăzute, Melman a tras o răceală cumplită şi nu a putut testa Ciorapul Atomic la putere maximă. Căpitanul Sof s-a plictisit repede şi s-a dus să tragă un pui de somn la umbră. Apoi încrezători în forţele lor, au încărcat până la refuz maşina cu lăzi de bere şi au pornit peste Atlantic să înfrunte inamicul şi să-l salveze pe Zmucştain.

*

Trebuie să recunoaştem cinstit că asta a fost prima încercare din istorie de a trece Atlanticul, cu un Aro. Dar vorbim de eroi fără frică şi fără rău de mare. Pârâţâşnicov îşi tot dădea aere de vedetă, la volan, dar situaţia fu repede remediată, prin instalarea unui furtun de la ochiul său maro direct în rezervor. "Na, acuma cacă-te cât vrei!" De-acu încolo confort mai ceva ca la o croazieră. Aer curat, briza mării, plus economie de combustibil şi o creştere considerabilă a vitezei de deplasare până pe la vreo 80 km/oră. Vi se pare puţin? Da ce credeaţi că un Aro zboară? În fine. Socotiţi voi cam cât le-a luat eroilor să traverseze oceanul, pentru că mie mi-e lene la ora asta să fac matematici. Într-un final maşina s-a oprit pe nisipul fierbinte, fix pe o plajă plină cu nudiste care îşi afişau fără ruşine zâmbetele verticale. Toţi au coborât cu frâna de mână trasă şi s-au decis să stea câteva zile la bronzat (nu la holbat), uitând pe moment scopul venirii lor pe acest tărâm al făgăduinţei.

După ce s-au bronzat uniform (mai puţin eroul Melman, care a făcut desigur, insolaţie), s-au destrăbălat noaptea prin cluburile de fitze, şi au băut ~~până au căzut în cap~~ (a se citi cu cap), eroii şi-au adus aminte de misiunea lor şi au pornit s-o termine. Punând cap la cap toate indiciile descoperite pe drum, au ajuns într-un final în statul Louisiana. În oraşul New Orleans, urmele de labă se vedeau la tot pasul, semn că erau foarte aproape de ţintă. Nu trecu mult timp şi cei patru dădură de o casă mare, în faţa căreia boschetau nişte persoane deosebit de dubioase, care atrăgeau foarte mult atenţia. Maestrul Winetu a dat o raită primprejur şi când s-a întors a raportat prietenilor săi că ăsta e locul cu pricina. "L-am văzut şi pe Zmuc. Arată slăbit. Trebuie să acţionăm imediat."

Între timp situaţia în care se afla Albert Zmucştain era nu tocmai plăcută. Închis într-un laborator cu multe tuburi de heliu, era mai tot timpul legat de scaun şi forţat să se uite pe net la filmulete cu floricele, peştişori şi hamsteri drăgălaşi. Tortură deplină şi spălare de creier. Căteodată îl buşea plânsul, aşa de amărât era. Din când în când, cineva îi aducea un hamburgher şi o cană de tablă cu apă, pe care le înghiţea pe nerăsuflate. Nu înţelegea cum lumea poate să fie atât de rea. Nu înţelegea cum poţi să faci atât rău semenilor tăi fără să îţi pese, dar simţea în adâncul inimii sale înfricoşate, că salvarea este aproape. Ştia că tovarăşii de pahar nu-l vor lăsa să moară singur pe tărâm american, vor face tot ce le stă în putinţă să-l aducă înapoi acasă, teafăr şi nevătămat. Şi asta îi dădea putere.

*

Pitiţi în spatele bandiţilor, eroii noştri îşi pregăteau în linişte deplină armele. Winetu scoase cuţitul de vânătoare, curăţă petele rămase pe el de la ultimul grătar, şi luă o duşcă de îmbărbătare din sticla de palincă. Melman scoase cu grijă un recipient de plumb şi începu să desfileteze capacul. Înăuntru se afla Ciorapul Atomic, vestita armă de anihilare în masă. Pârâţâşnicov se alimentă cu o tocăniţă de cuie, holşuruburi, şaibe, bile de rulment şi bineînţeles fasole la conservă. Şi el era gata de luptă. Căpitanul Sof îşi aprinse o ţigară şi zise plictisit: "Dacă trece vre-unu pe aici, o sa-i dau şi eu un pumn." Se aşezară pe poziţii, aşteptând momentul prielnic pentru lovitura fatală.

La un moment dat, un ciorap ateriză în mijlocul grupului de bandiţi, explodând ca un foc de artificii, schimbând brusc aerul şi transformând ziua însorită într-o noapte cumplită cu ceaţă. Apoi dintre copaci: "poc, poc, poc" ,"tu-vă muma-n cur", "pâr, pâr, pâr", "futu-vă-n gât de cocalari cocliţi", "trosc", aşa mai zburau bilele de rulment. Mai ceva ca la filmele cu rambo. Inamicii cădeau ca spicele, iar cei încă vii cereau îndurare, dar nu era timp de aşa ceva. Winetu sări artistic, ca un leu, asupra unui grup de fugari rupându-le hainele de pe ei, lipindu-i la pământ cu o singură lovitură. O luptă teribilă, doar patru oameni rămânând în final în picioare, restul fiind toţi întinşi pe decor.

Apoi au dat buzna în laborator unde se găsea Zmuc. L-au dezlegat, au închis calculatorul care i-a provocat atata suferinţă şi l-au scos la aer. Zmuc părea că-şi revine, încet, încet. I-au dat o gură de bere rece, special adusă de la Petrescu, pentru că se ştie, berea la Petrescu te pune în cap, dar te pune şi înapoi pe picioare.
- Cum te simţi, întrebă Winetu?
- Bine. Eram îngrijorat. Mă gândeam că nu mai veniţi. Da ce-i cu zâmbetu' ăsta pe faţa ta, mă Winetu?
- Mă bucur că de data asta nu am fost rănit în luptă, sau primul care a căzut la datorie, ca în poveştile celelalte! În sfârşit povestitorul ăsta şi-a făcut milă şi de mine.
- Bun, atunci hai să mergem înapoi acasă, rosti Melman bucuros. Abia aştept să tragem un şou, ca să sărbătorim victoria noastră.
- Mda, consfinţi Căpitanul Sof.

Eroii noştri s-au întors fericiţi acasă şi viaţa şi-a reluat cursul său normal. Au tras o petrecere de ziua lui Zmuc, care va rămâne în istorie şi de care o să se vorbească mult. Totul a fost perfect, cu o singură excepţie: Ciuperman (eroul de la circulaţie), citind în ziar despre dispariţia lui Zmuc, s-a decis să-l caute şi să-l salveze de unul singur. Numai că din cauze neelucidate momentan s-a rătăcit pe undeva. Aşa că, eroii noştri au pornit într-o nouă aventură, în căutarea lui, imediat după ce le-a trecut mahmureala.

P.S. La mulţi ani, Zmucule! Şi să ne trăieşti o mie de ani! Gaşca noastră cea fudulă te aşteaptă acasă, ca să beeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeem!

Stinge becu

2010-03-28T16:40:00.000+03:00

Deşi toată viaţa lor au trăit în întuneric fără să-şi dea seama, ieri, proştii care încă speră că pământul mai poate fi salvat, s-au decis să stingă becurile pentru o oră, pentru a face economie de energie. Bravos bă! Şi eu am stins becul de la 3 la 4 dimineaţa, când oficial am trecut la ora de vară şi am dat orologiul cu un ceas înainte.

Şi o propunere pentru luna viitoare: timp de o oră să nu se mai taie copaci. Preferabil după miezul nopţii.

Pe cine iubesc eu mai nou - episodul I

2010-03-25T23:12:00.002+02:00

Stăteam într-o dimineaţă cu pula-n mână şi mă documentam cu noutăţile de pe xhamster, aşa cum fac de fiecare dată când mă plictisesc tare şi nu scriu pe blog. O ardeam lent, că nu mă grăbeam nicăieri şi mai aveam ceva de frecat menta pe acasă până la ora plecării la munca de zi cu zi. Şi încep ăia doi din documentar să se pupe cu sărg, apoi trec la chestii legate de biologie, şi dăi şi fute-o şi dăi şi fute-o, de-i săreau ochii din cap ca la melc. Totul bine şi frumos. Acuma eu aşteptam finalul, să văd dacă după atâta futai, o ia ăla sau nu de nevastă pe aia, că se vedea că pun suflet amândoi, mai mult el. Ea părea la un moment dat că numără ochiurile de la perdea, şi cred că a şi căscat de vreo două ori, dacă nu mă înşel. Şi când să se apropie punctul culminant, cererea în căsătorie, boc, boc, boc, cineva la uşă. A stricat tot momentul, tot romantismul.

Foarte ciudat, că pe mine nu mă caută nimeni la o acea oră, şi dacă m-ar fi căutat cineva, cred că suna înainte. M-am dus să verific, tiptil, tiptil, că poate e duşmani cu facturi şi ăia nu trebuie să te ştie pe acasă. Când mă uit pe vizor, un oligofren îmbrăcat în costum negru se chinuia să-mi lipească de uşă o hârtie colorată. "Stai coaie, că asta nu e uşa lu mă-ta. Ia să văd cine eşti tu." Deschid şi oligofrenu îmi întinde zâmbind o broşură cu Isus şi mă invită la nuşh ce simpozion religios. "Coaie, eu pentru tine am pierdut finalul filmului? Dacă ştiam că eşti tu, nici nu mă mai chinuiam să mă îmbrac. Ieşeam direct în pula goală." Bă, da ce mă enervează cretinii ăştia care încearcă să te convingă că Isus al lor e mai puternic, că religia lor e mai sfântă şi care te deranjează când ţi-e lumea mai dragă. Dar eu sunt un gentleman, da, aşa că i-am zis: "Marş la căcat. Cântă la altă masă." Ei şi ţiganii care cerşesc pe la uşi. Naţie de oligofreni cu creiere spălate.

Ce se întâmplă cu ăştia când se termină simpozionul şi bate vântu' afară? Le ies bule de săpun din urechi.

Istoria Bărbatului - Diafilm

2010-03-23T22:17:00.001+02:00

Cleapşa

2010-03-06T22:37:00.001+02:00

O pisică neagră a trecut pe la mine prin ogradă şi m-a provocat la cleapşă. Deşi zece principii mi se par cam multe, mai ales că eu mă ghidez cel mai mult după primul, voi încerca să rup gura târgului cu viziunile mele ample despre viaţă.

1. Evită mahmureala. Rămâi beat.

2. Viaţa este prea frumoasă să o împarţi cu cineva de sex opus.

3. Să mai bem un păhărel. De fapt e principiul de viaţă al lui Gică Petrescu. Şi el e nemuritor, de aceea îl cred.

4. Femeile se împart în 3 categorii: Frumoase, deştepte şi marea majoritate.

5. Nu te da la o parte când e vorba să faci un bine. Dacă o bătrână vrea să treacă strada, ajut-o. Dacă un cretin se bagă în faţă, la casa de marcat, fute-i un cot în gât din întoarcere. Îi faci şi lui într-un fel un bine.

6. Să zâmbeşti este al doilea lucru interesant pe care il poţi face cu buzele. Nu zâmbi, decât după.

7. Învaţă. Vei deveni deştept. Ţara are nevoie de... Ba nu are!

8. Guţă suge pula.

9. Un şou fără băutură e... E ca şi cum ai face sex şi te-ai gândi la labă.

10. Un bec aprins de-asupra uşii te scuteşte de efortul depus la nimerirea cheii în yală la 3 dimineaţa, când te întorci bat cleampă de la Indianu de acasă.

Şi nu uitaţi, copiii din somalia sunt înfometaţi. Şi pe moş craciun îl doare la bască. Şi pe noi...

Prăpădiţi - Episodul 1

2010-03-06T16:14:00.002+02:00

La cererea fanilor... lecţii de supravieţuire, în limba franceză.

Avionul zbura pe deasupra dealurilor şi câmpiilor mai repede ca fulgerul. Dintr-o data turbuleţele au început să zguduie foarte tare aparatul de zbor. La început păreau turbulenţe normale, dar ulterior, avionul începuse a se dezmembra. Tremura din toate încheieturile sale astfel încât la un moment dat una din aripi se desprinse de restul navei, având o traiectorie nesigură. Urlând cu disperare la micile geamuri, omuleţii îşi vedeau deja sfârşitul. Groaznic. Dintr-un colţ, Mişu a înteles perfect pericolul. Creierul său trimisese deja muşchilor fesieri şi sfincterului, ceea ce aveau de făcut. Dintr-o dată un prrfââssssrţ se auzi, iar avionul începu să plutească din nou, lin pe o pernă de aer, fără a mai face mişcările alea haotice de la început, aterizând într-un sfârşit pe aeroport în Beauvais. Liviu, vizibil deranjat de gălăgia iscată, excalmă nervos: "Bă, m-aţi trezit! Dormeam aşa fain."

Parisul, un tărâm nou. Puţin mai mare ca Rădăuţiul şi Siretul la un loc, după părerea aceluiaşi Liviu, arăta destul de bine, în sensul că, cel mai probabil o să mai naufragiem acolo cel puţin încă o dată. Am păşit cu frică pe noul teritoriu, încă neexplorat. Maşinile vuiau la tot pasul, dar ca în junglă ne-am ghidat după semafoare, treceri de pietoni, şi am ajuns în final la Turnul Eiffel. Am strecurat o sticlă de palincă prin două filtre la intrare. Ne-au cotrobăit ăia prin buzunare şi prin rucsaci, explicându-ne că cică nu e voie sus cu şampanie, bere, vin, etc. De palincă nu a pomenit nimeni nimic, aşa că, normal, am luat-o cu noi. Ne-am holbat cu interes la panorama oraşului, da' cel mai mult la cururile feminine ce se fâţâiau prin faţa noastră şi am facut poze ca cocalarii. Să vadă şi colegii de la serviciu că ne-am ajuns. Bă, şi trecea câte una prin faţa noastră, şi mesteca din buci, ne strângeau chiloţii, nu glumă. "Coae, da bună e!"

La centrul de naufragiaţi, am dormit, cu doza de bere în bot. Nici acolo nu era voie de adus alcool. (Ăştia au o problemă mare) Nu? Sigur? Nah, dacă ziceţi voi... "Cât scria acolo? Minim 3 beri de om?" "Nush, că n-am văzut. Da' ia 3 să fim siguri. Că mâine ne prăpădim iar, şi cine ştie când o să mai avem parte." Şi îl trimitem pe Liviu să plătească. Că berile nu cresc în copaci în Paris, şi la supermarket trebuie să plăteşti, fie că eşti francez, scoţian sau naufragiat de la Wizz Air. Liviu, e genul de om căruia îi e lene să şi doarmă, care încă nu s-a hotarât dacă iarna îi e frig sau nu, şi poate rezuma intreaga istorie a omenirii într-un singur cuvânt: "Mda..." Şi îl ia aia de la casă, tare şi repede, zicându-i în franceză cât trebuie să plătească: "Zvansosandesant sant" adica în limba lor unşpe euro si cinzeci şi trei de cenţi. La care Liviu, perplex: "Hă?", "Ce-ai zâs?", "Ingliş pliz."

A doua zi am mers să ne culturalizăm. Să arătăm la lume că nu ne interesează numai berea, ci şi arta. La Luvru (ca şi în multe alte părţi) era plin de neamuri de-ale lu' Bruce Lee, cred că tot naufragiaţi ca noi. Pe unde mergeai te impiedicai de câte un grup de karatişti de ăştia. Fain muzeu, păcat că nu am avut aşa mult timp la dispoziţie să-l scotocim tot, dar poate o să mai trecem pe acolo. În faţă statuii zeiţei Venus din Milo, criticul nostru de artă, Sof(tot Liviu), care avea mâinile băgate în buzunar până la coate, ne-a explicat ce l-a impresionat cel mai tare: "Mai bine fără mâini decât fără ţîţ." După Notre Dame, norocul iar ne-a părăsit şi cum era normal, ne-am prăpădit urât de tot. Mişu, care e un excelent navigator, şi are un deosebit de dezvoltat simţ al orientării ne-a îndrumat: "S-o dăm în vale!" Şi uite-aşa, am văzut, vrând, nevrând şi Turnul Monpârnaţ. Pe exterior.

La un moment dat, foame. Da foame rău, că dacă nu găseam un restaurant japonez, în care să se servească sushi, ne mâncam între noi, aşa ne lovise foamea de tare. La un colţ de stradă am văzut nişte litere de-alea ciudate, japoneze, legate de cuvântul mâncare şi intrăm acolo să vedem despre ce e vorba. O chelneriţă niponeză ne îmbia la masă. "Stai fă, să vedem întâi scorurile, că poate găsim la supermarket mai ieftin." Un meniu pe masă, lumea decide: "Formula V6", că şi noi suntem tot 6, aşa la prima numărătoare. Ea (chelneriţa) încerca să ne explice într-o japofrangleză că aia e pentru O singură persoană, şi noi suntem mai MULŢI. Iar noi în aceeaşi limbă îi explicam că nouă totuşi nu ne e chiar aşa de foame (ţeapăăăă) şi tot O porţie vrem. "Bă, da barabule prăjite n-au?" În fine... Să nu ne facem de, ... barabule, total, mai comandăm doo porţii de altceva, să ne mai dea şi un borş moca. Şi o bere. Că doar suntem români şi ni s-a aterizat avionu... naşpa. Şi suntem şi prăpădiţi, de vreo doo ceasuri prin oraş. Da bun tare sushili. Evident am mâncat cu mâna, că ne era frică să nu ne scoatem ochii cu beţele alea, şi nici n-aveam de gând să stăm două zile în faţa strachinei cu orez, culegând bob cu bob.

După ce ne-am umplut burdihanele cu peşte şi orez ni s-a făcut sete. De bere, normal. Că avem stomacuri foarte sensibile, şi ştiam că dacă nu bei multă bere după orez, poţi să te constipi, şi e vai şi amar de curu' tău. Mie cel puţin mi se face rău tare dacă beau mai multă apă odată, şi prefer hidratarea cu zeamă de malţ şi hamei. Deci încă o tură de sănătate cu bere, de la supermarket, că e mai ieftin... aşa, să ne fie numai de bine.

Am fost în cele din urmă salvaţi, supuşi la tot felul de controale, unde am stat la cozi şi am umblat cu pantalonii în vine şi cureaua la subraţ şi apoi am fost suiţi în alt avion şi trimişi la recuperare. Ne-am recuperat în Cluj vreo două zile (mulţumim Elena!!!!, tre să dăm de baut, când vi pe acasă!!!), apoi în cele din urmă acasă, unde-i cald şi bine. Deşi am trecut prin momente grele ("Oare găsim ceva de băut la ora asta?"), trebuie să recunosc, am învăţat multe din această experienţă. Şi vorba ceea: "Tot răul spre bine! Deci, să beeeeeeeeem!"

Dedic această poveste domnului academician inginer doctor, hororis cauza, Andrei, care din păcate pentru omenire (adică noi beţivii) este dus atât de departe. Ne e dor de tine cuaie, şi te aşteptăm acasa! Cu alte cuvinte: "Treşi acas. Uni umbli ca huliganu prin america? Hai că avem de băut!!"

Fotbal şi mici

2010-03-02T21:30:00.000+02:00

Fotbalul românesc e de tot căcatul. E ca un film naşpa cu steven seagal, dat în reluare de proteve. Toţi jucătorii sunt talentaţi prin crâşme, discoteci, weed shop-uri, mai puţin pe dreptunghiul ăla cu iarbă. Şi mai nou se fut şi în cur prin cantonamente. Da ce vroiaţi? Să scrie piese de teatru, cand colegul de cameră care din coincidenţă e şi fundaş de meserie se apleacă după săpun la duş? Sau poate e vreo stratagemă gândită de federaţia română de futbol. Dacă ăsta nimereşte borta curului cu şomofrâncu, poate nimereşte şi poarta. Pun pariu că în cantonamente se combină într-o cameră numai un atacant cu un fundaş pentru antrenament. Deşi ar fi mai simplu să vopsească poarta maro.

Dar avem şi români, alergăcioşi după minge, de valoare. La cluburi din străinătate. Meseriaşu' ăsta, spre exemplu, dă o grămadă de goluri pe la nemţi pe unde joacă, i-a pizdit şi pe ăia de la Urziceni, dar dacă îl aduci la naţionala, se cacă pe el în faţa porţii adverse. Îi moare erecţia fix în faţa curului. Sau încurcă poarta adversă cu cealaltă. "Bă, parcă îl cunosc pe pulă ăsta de undeva. Las că îmi aduc aminte cine e după ce îi dau gol" Apoi, "Ba Lobonţ, bă... uni pula mea te uiţi?"

Sau mai rău: Nicoliţă pasă la portar...

Pe români, îi ţine să alerge cam douăzeci de minute într-un meci. Este demonstrat ştiinţific că un fotbalist român mai mult nu poate. Până şi noi, ăştia cu ficatu în pungă, alergăm mai artistic şi mai mult. Oricum avem o echipă de andicapaţi: Mutu, Surdu, mai lipseşte Chioru, Şchiopu, Paralizatu şi gigi becali ca să avem un unşpe de mondiale. Mutu îi strigă lu Surdu: "Dă-o bă, lu' Chioru, că nu e în ofsaid." La speşăl olimpix. Şi cel mai important: românii ştiu să ţină un rezultat. Cam zece minute. Dacă doamne fereşte reuşesc să dea un gol (se mai întâmplă mai rar, dar se întâmplă) se retrag toţi în apărare şi tencuiesc poarta cu cururi. Bine, tot iau 4 goluri, dar măcar se vede interes în joc, că fotbaliştii ies bine în poze, când par că sunt interesaţi de ceva. Poate se lipesc de un contract la o reclamă la şampon sau Danone. Tactică. Nu i-a învăţat nimeni că la fotbal nu e ca în afaceri, şi nu e bine dacă dai 1 şi iei 4. Restul de 3 nu e profit.

Bă, da am reuşit să batem Insulele Feroe? Chiar de două ori. I-am tăvălit prin iarbă? Bifat. Le-am dat cu una în plus şi fără unşpe metri? Bifat. Ne-au bătut ăia vreodată? Never. Deci, cine are coclenderu' mai mare, noi sau ei? Ciocu mic şi susţineţi ruşinea naţională a româniei. Pardon, echipa...

Release yo self!

2010-03-01T18:42:00.003+02:00

Beşitul ca şi orice altă formă de comunicare, este o artă. Nu toţi stăpânesc această artă şi deseori sunt greşit înţeleşi de ceilalţi. Sau mai rău, unii preferă beşina ca monolog, în cercul lor restrâns, cand este clar ca lumina zilei că un dialog pe această cale ar fi mult mai util pentru dezvoltarea societăţii.

O beşină poate spune multe lucruri despre persoana care o eliberează. Spre exemplu când auzi una de tip "scârţâie uşa", spui despre acea persoană: "Hmm, virgin." sau "Ăsta se sterge la cur ţinând hârtia inginerică cu două degete, cu frică, să nu scape vreunul înăuntru." , pe când o beşină tip "hu" te duce cu gândul la "Minim 6 luni de pârnaie, într-o celulă cu 4 violatori în serie, un singur duş şi un săpun alunecos."

Dar cum pot fi clasificate beşinile?

1. Fâsâita. De obicei aduce veşti proaste, despre câtă zacuscă se mai află în beci şi cam decât timp e uitată acolo. Din aceeaşi clasă amintim de fâsâita fierbinte, şi de sora ei mai mare, aia care se ţine după tine ca scaiu de oaie şi de care nu scapi nici dacă fluturi tare izmenele.

2. Ştrangulata. I se mai spune popular şi beşina cu semn de întrebare. Nu este foarte hotărâtă la ieşire dar cu siguranţă îşi face simţită prezenţa mai ales la înghesuială. O beşină foarte hazlie de felul ei, pentru că produce veselie în cercuri restrânse de amatori.

3. Târ târ târ. Ca o plimbare cu tractorul pe câmp, la arat, sau prin gropile din drum. Îţi saltă curul într-un mod plăcut, avertizând-ui pe cei din spate "Nu sta în urma mea."

4. Bubuita. Simţi că-ţi sar chiloţii de pe tine. Cunoscută şi sub numele de "rupere de nouri" poate produce fisuri cam de dimensiunea pumnului în izmene, cel mai evident exemplu fiind Mişu.

5. Beşina materială. Se traduce prin "Ups! Cred că m-am căcat pe mine!" Musai trebuie schimbaţi chiloţii. Dacă înainte de acest tip s-au experimentat multiple bubuite, este posibil ca să fie nevoie de schimbat şi izmenele. Chiloţii s-ar putea să fie deja franjuri.

Acu să nu-mi spuneţi ca niciodata când aţi tras sau aţi auzit o beşină nu aţi schiţat nici măcar un zâmbet. Spor la beşit, şi dacă nu e spor, atunci Activia să fie!

Pârâţâşnicov

2010-02-28T11:42:00.007+02:00

Avem armată profesionistă, cu ofiţeri capabili să conducă şi soldaţi gata să moară pentru idealurile neamului românesc. Cel puţin pe hârtie. Ceea ce ne lipseşte este o armă capabilă să întoarcă deznodământul unei bătălii, şi să scoată din căcat armata română. Pe vremea lui Vlad Ţepeş, arma minune era ţeapa, dar atunci se putea folosi numai o ţeapă pentru un cur. Şi cum turcii năvăleau cam câte 120 mii de cururi, în fiecare campanie, este lesne de înteles de ce s-a renunţat la această armă. Industria de ţepe, făcea praf economia româniei. De la ţepe am trecut la pistolul Carpaţi, care trebuie să recunoaştem e o glumă. Mor inamicii prin tranşee, dar mor de râs. Nu poţi nici să te sinucizi cu pistolul ăla. Aşa că, vrând să spăl ruşinea armatei române, am creat arma perfectă: Pârâţâşnicovul. De fapt numele i l-a dat Indianu, în timp ce sorbea liniştit dintr-un pet de bere. Dar designul e al meu.

Pârâţâşnicovul este o armă uşor de întreţinut şi mânuit. Fiind vie, cel puţin pe exterior, se poate căra singură pe câmpul de bătălie, neîmpovorând astfel soldatul român. Se încarcă cu vreo două, trei ore înainte de bătălie cu fasole scăzută, un pet de bere, un borcan de iaurt, şi bile de rulment. Se agită înainte de folosire. Soldaţii inamici nici n-o să ştie ce i-a lovit. Arma este simplu de folosit. Pârâţâşnicovul are zece trăgace, iar în caz de suprapresiune, arma poate cere utilizatorului eliberarea gazului adunat prin comanda vocală "Trage-mă de deget", special adăugată din fabricaţie. Fratele mai mare al pârâţâşnicovului este pârâţâşnicovul de campanie, mai robust şi mai eficace împotriva maselor de inamici.

O altă armă de care are nevoie armata naţională este aruncătorul de pârâţâuri. Se încarcă cu varză şi bere, apoi ţeava se indreaptă spre tranşeul inamic, se aprinde un chibrit la gaura maro şi se trage de deget. Să ardă toţi fasşâştii inamici cotropitori. Arma poate fi folosită şi fără chibrit, ca aruncător de gaze. Pe vreme de pace poate fi folosită ca butelie pentru aragaz la popotă. Trebuie doar de introdus la gaura maro un chiftilnic cu rozetă sau pentru cei mai CURajoşi un degeţel.

Până o să pun la punct toate detaliile legate de ciorapul atomic, noua invenţie românească care o să nimicească adversarul până la neamul al şaptelea, vă urez o duminică paşnică. Spor la beşât!

Alcoolimpiada de iarnă

2010-02-25T20:50:00.005+02:00

La noi anul are 104 săptămâni. Aproximativ. Că ne mai dă şi cu virgulă. Asta înseamnă că o data la trei zile, se resetează săptămâna şi o luăm de la capăt. Dacă socotim luni prima zi, asta înseamnă că miercuri seară, ieşim musai la o bere.

Aşa, ca idee, pentru că ieşitul la o bere e de domeniul fantasticului. Eu personal nu am reuşit niciodată să ies la o singură bere, oricât mi-aş fi impus. Poate să ies la prima bere. Aşa mai merge. Şi cum veştile bune circulă repede, ne adunăm toţi la Aşchiuţă, cam pe la ora 7, că e o oră magică. Aşchiuţă este crâşma noastră preferată, pe timp de iarnă, chiar dacă se închide repede, şi tantili alea mai ţipau din când în când la noi, că mai fărmam câte o sticlă, etc. Au ţipat până s-au prins că noi avem totuşi potenţial şi facem vânzare bună, orice ar fi. Şi au devenit prietenoase. Chiar ne-au întrebat odată, ce facem. Sincer nu ne-am fi aşteptat în veci la aşa ceva şi ne uitam uimiţi unul la altul: „Cuaie,... vorbesc cu noi!”

De obicei, ieşitul la o bere nu e foarte periculos. Asta DACĂ în ecuaţie intră NUMAI bere. Prima bere deschide apetitul, a doua şi a treia fluidizează conversaţia, de la patra încolo toate gagicile par bune, şi aşa mai departe. Lejer, toată lumea se simte bine.

Dar pe noi, ne mănâncă în cur de fiecare dată când ieşim. Şi cum limbricii se tratează cu tărie, pe lângă bere mai luăm şi o votcă. Sau două. Apoi îmi aduc aminte că am o rană urâtă în gât. Trătăm tot cu votcă. Votca după bere e anestezicul perfect. Nu mai simţi nikă, nici dureri de cap, nici umezeală la picioare, nici frig, nici gaura unde odată era un ficat. După ce combini astea două, restul chiar nu mai contează, cel puţin pe moment. În drum înapoi spre casă, care atenţie, e mai lat decât e lung, te mai întâlneşti cu unu, doi, şi cum sunt bucovineanii darnici, te mai servesc c-o gură de vin, că şi lor le-o fi greu să târâie petul ăla după ei. Şi iaca, mahmureala a doua zi, te face om cuminte. "Nu mai beau până mor." (adică incă 3 zile).

De-acu nu ne mai rămâne decât "... să ne pizdim sâmbătă seara..."

Sui la deal, cobor la vale!

2010-02-21T23:00:00.003+02:00

Facem ce facem şi în loc să mergem în club la agăţat femele, facem ţuşti pe câte un deal. E sfârşit de săptămâna, deci tre să bem la altitudine. Săptămâna asta am ales Rarăul că nu am mai fost de mult pe acolo.

- Bă, cum îmi stă rucsacu'?

La care Liviu râzând:

- "Mda!"

- Las că îl repar eu pe tren...

De la zis până la făcut e cale lungă, totuşi. Şi riscam, dacă nu eram atent, să-mi bag paharu' în ochi, în loc să-l duc la gură. Aşa că am hotărât să nu mă mai ocup de el. Dă-l în ¤&%* mea de rucsac. Să aibă şi Indianu' în ce da cu şutu'.

Drumul, ca orice traseu pe munte, era în pantă. Acum trebuia sa bag textul ăla cu vrăjeala că efortul depus la urcat a fost incununat cu un peisaj mirobolant, de basm, pe care nu te mai săturai să-l priveşti. Era beznă ca-n cur, luminam cu frontala, era ceaţă, mi-era sete şi mă dureau picioarele. Graba nefiind mare totuşi, am ajuns la Cabana Meteo pe la două noaptea, cum îi şade bine călătorului. Ca să nu dormim cu burta goala, am servit cate un cinzeci cu "mon ami Mao". Cine nu-l ştie pe Mao, să dea un gugăl sărci. Apoi somn.

Cine nu l-a auzit pe Indian sforăind, mai are încă mult de trăit. Omul ăsta cănd doarme, se dedică total sforăitului, indiferent de condiţiile de cazare, presiune atmosferică sau sticle goale. Ultima dată am avut impresia că taie copacii în mijlocul pădurii, dacă vă puteţi imagina aşa ceva. Dădea aşa de aprig cu toporul, dobora stejaru', îl făcea butuci, suia butucii în camion şi îi şi transporta la eger. Singur. Echipa completă, ce mai. Dacă mai dormea vreo două ore îţi construia şi o cabană complet mobilată, cu verandă şi loc de făcut grătar. Mare om!

Sâmbătă a fost o zi ploioasă şi mohorâtă. De dimineaţă barolitrul a tot căzut, câte un cincizeci, câte un cincizeci, iar la amiază s-a declanşat furtuna în sticle. Să nu arunci un câine afară, nu altceva. Dar nu s-a plâns nimeni. Toate pânzele sus! Şi iar somn, şi iar solo Indianu' la tăiat lemne. De plimbat nu a mai fost nimeni în stare, din cauza vizibilităţii extrem de reduse. Abia vedeam la un metru de pat. Şi vorbind de pat, "Ah, Liviu????"

Duminică am încheiat socoteala cu Rarăul. Mulţumesc pe această cale doamnei Vica Ciobanu, de la Cabana Meteo, pentru ospitalitate şi pentru faptul ca ne-a suportat două zile. Sui la deal cobor la vale, sunt fudul şi mă ţin mare...

Schi la Gura Humorului

2010-02-10T18:51:00.000+02:00

Din categoria "aia s-au născut pe schiuri, eu o să mor din cauza lor" relatez câteva aspecte legate de deschiderea oficială a pârtiei de la Gura Humorului.

Dar s-o luăm de la început:

- Merem la pârtie?

- Da bini.

- Fac săcărică?

- Normal!

Doar mi-am rupt de câteva ori curu' cu snowboardu' pe deal la Putna şi de-acum eram pregatit spirtual (nu am greşit cuvântul) pentru ceva mai modern. Trebuia să-mi rup cumva picioarele şi pe o pârtie amenajată şi cu nocturnă. Aşa că am luat rucsacul şi durerea de coaie cu mine, şi la drum băiete.

În faţa pârtiei, toată gloata s-a împiedicat de tanti Woodrea and comp, care numai nu terminau de mâncat căcat pe scenă. Ne-am infiltrat şi noi prin mulţimea entuziasmată care striga de bucurie: "Da-ţi bă drumu' la pârtie, futu-vă-n gură de mâncători de căcat.", în timp ce pe scenă ăia promiteau cu sârg: "Vom săpa adânc în groapa cu rahat şi ne vom unge pe la gură, poate ne alegeţi şi data viitoare, trăiască partidu' şi toţi cei ce se trudesc pentru binele lui, amin." Şi se aplaudau singuri.

În fine, s-a dat drumul la pârtie şi toţi s-au bulucit la bilete şi la telescaun. Apoi am urcat. Faină pârtie. M-am dat aşa, mai timid, nu că mi-era frică de pantele alea care mă ameţeau în cap, noo, mi-era să no stric cumva, că era nouă, şi trebuiau după aia s-o repare, s-o redeschidă şi mai trăgeau ăia încă un discurs de patru ceasuri, despre cum se mănâncă... ştiţi voi. Aşa că, am privit cum o fac profesioniştii. Că eu puteam să-mi leg scândura şi de cap, că tot aia era. N-am îngheţat deloc în vârfu' dealului şi nici nu mi s-au crăpat pantalonii în cur. Şi restul vâââââââj pe lângă mine. După ce m-am săturat de scheme cu placa (adică, să mă sui pe ea, s-o leg de picioare, să merg doi metrii şi să cad, etc), am luat-o în braţe şi am coborât vitejeşte exact cum am urcat. Cu telescaunul. Faină experienţă. Nu e ceva de povestit la nepoţi, când oi sta cu ei în faţa şemineului bând ceai şi luând pastile pentru reumatism, da' o spun numa' aici pe blog, că ştiu că nimeni nu citeşte ce scriu.

Jos, concert cu Zdob şi Zdub, care l-am urmărit lipit de cambuza cu vin fiert, aşteptându-i pe băieţii cu care am mers să termine de schiat. Ei s-au dat tare, că au cururi de fontă şi coaste de oţel şi preferă căzătura direct în cap, că e mai trendy. Să cazi în cur e de domeniul trecutului... Cam asta a fost pe scurt experienţa mea cu pârtia de la Gura Humorului.

În episodul următor, vă voi relata uimitoarele întâmplări ale unor bucovineni barabulari, scăpaţi într-un restaurant japonez, din Paris, la mâncat sushi.

O zi deosebita...

2010-02-01T21:11:00.000+02:00

Dimineaţa e rece, atât de rece, că se văd floricele pe geamurile micii bucătării de vară. Giovani se dă cu greu jos din patul de fân şi când respiră, îi ies aburi din gură ca la cal. Îşi trage o păreche de izmene pe cracii goi şi porneşte cu repeziciune spre fundul curţii unde tronează o construcţie de scânduri lăsată puţin într-o parte ca turnul din Pisa.

Se întoarce triumfător după un sfert de ceas. Intră din nou în bucătărie şi îşi contempleză muşchii, în timp ce ascultă maneaua preferată de pe telefon. Are telefon cu manele, pe care i le-a pus un amic de pahar de pe calculatorul lui, ca ăla de la rădăuţi, ăla roacher de la poze, n-o vrut, că cică n-are manele.

Tricoul cu sclipici pute. Are un iz de luna trecută, dar merge acoperit cu ceva mai mult parfum original Dolce&Gabana, luat de la ţiganii din bazar. Ileana oricum nu are un simţ olfactiv aşa de bine dezvoltat.

Azi e o zi deosebită. Nu e trecută în calendar cu roşu, că proştii aştia din românia îs prea proşti să percepere o asemenea sărbătoare. Nici popa nu a pomenit de ea. Iubirea pluteşte în aer. Azi e ziua îndrăgostiţilor care se iubesc. Şi trebuie sărbătorit la oraş, aşa cum se cuvine. Cu chiţa.

Ileana îl aşteaptă deja în frig. Când o vede, se transformă în alt om. Muşchii de la geacă se umflă ca la comandă iar mersul i se schimbă brusc astfel încât să se vadă bine adidaşii cei albi. Se agită ca un pepsi. Ca şi cum Cupidon l-ar fi înţepat în cur cu săgeata lui fermecată. Ileana îl priveşte visătoare şi râde ca proasta la glumele lui în italiană. Nu înţelege multe din ce spune, dar e amuzată de mişcările ritmice ale belciugului din urechea lui dreaptă.

Drumul până la rădăuţi nu este lipsit de incidente. În aftobuz, Giovani dă nas în nas cu Florea, zis Vandam, un vechi duşman al lui Giovani. Vandam, ăsta, avea prostul obicei de a se lua la mardeală cu toată lumea după ce trăgea două rachiuri şi-şi aducea aminte de filmele cu karate văzute pe video în anglia, pe când se ocupa cu ciordeala din magazine. Între cei doi au loc câteva urări de bine, cu sufixul "mă-tii". Muşchii se încordeaza şi mai tare.

În rădăuţi, e şi mai frig. Giovani n-are căciulă, că oricum nu are ce acoperi. Din cauza gerului, un muc îi îngheaţă pe buza superioară, dar asta nu-l deranjează. Ajunge într-un final la ţintă. Chiţeria e plină de pocăiţi cu minţile spălate, la fel de italieni ca şi el, care manâncă prăjituri şi rânjesc fasolea unul la altul. De la căldura din interior, creierul i se dilată până la dimensiunea unui bob de mazăre, şi dintr-o dată devine inteligent. Dar inteligenţa nu ţine de foame şi Giovani face o comandă:

- Douî chiţa. Cu bulion chiparat.

Plăcerea lui.

Ileana e îngrăgostită de el. Îl soarbe din priviri. Îl iubeşte chiar dacă ultima oară nici măcar nu i s-a mai sculat de beat ce era şi ea a trebuit să se joace cu degeţelul. E atentă la fiecare gest al lui. Îl admiră. Dar pâna la un punct... Femeile din satul său, alea neduse în italia, sunt duse cu sorcova în extrasezon şi nu prea au admirat foarte des o biserică pe dinăuntru.

Chiţa soseşte cu ceva întârziere. Giovani nu-şi poate lua ochii de la ţâţele chelneriţei. Ileana observă gestul lui nesăbuit, privirea hulpavă şi neştiind ca asta este o reacţie normală a unui mascul neghei, îi fute o sticlă de ketchup piperat peste bot. Se ridică de la masă urlând ca o disperată şi adresându-i câteva urări de bine mamei lui, dispare. Giovani se ridică şi el de la masă şi iese valvârtej din chiţerie. Din greşeală şi viteză se împiedică de duşmanul său Florea Vandam, care se enervează şi îi fute şi el un pumn în bot, sporindu-i astfel borşul care acum curge ca din streaşină din nas.

Azi e o zi deosebită. Şi se pare că totuşi e trecută cu roşu, dacă nu în calendar, măcar pe tricoul cu sclipici şi pe geaca cea cu muşchi a lui Giovani.

Hepi velăntainz dei! Iubirea adevărată nu cunoaşte frontiere.

Colinde Colinde

2010-01-18T05:50:00.000+02:00

Cu ocazia sărbăutorilor de iarna, ansamblul cacofonic "Nalţi ca brajî..." a oferit un impresionant spectacol de colinde în curte la Eger, spectacol intitulat sugestiv "O... pal frumos!" Cu această ocazie artiştii au lansat şi albumul cu acelaşi nume, în amintirea copacilor căzuţi în lupta cu topoarele şi drujbele tăietorilor de lemne. Amintim pe această cale de piesa " Brăduleţ, brăduţ, brăduţ, ninge peste tine, Haide vino-n casa mea, unde-i cald şi bine!", care s-a bucurat de un real succes. Prin aceasta piesă au fost aduse mulţumiri celor care au cu adevărat suflet mare şi nu lasă brazii să ingheţe iarna prin păduri, oferindu-le o cameră caldă şi un loc uscat în sobă. Momentul cel mai impresionant a fost realizat de interpretarea inegalabilă a melodiei "Împodobeşăşte mamă bradul", în sunet de clopoţei, în timp ce protagoniştii executau magistral un trenuleţ în curul gol.

Vă aşteptăm cu drag şi la urmatorul concert.

Of, Ofuţ, Ofuţuşor

2010-01-07T20:38:00.000+02:00

Azi promovăm artiştii fără nume, prostia fără frontiere şi combinaţiile euforice create de aceste două fenoneme.

Să începem cu artiştii. Nu, azi nu ne legăm de manelişti, cu toate că aceşti artişti se cred guţi şi salami şi pitici porno. Azi vorbim despre cânticacii de pe la nunţi. Pentru o mie de euro, aceste inimaginabile talente iţi cântă dintr-un adevarat repertoriu, pe hârtie, ce-i drept, cam tot ce mişcă în materie de noutăţi muzicale, plus chestii old şi populară. Asta până începe şou' şi încep vitele să ragă. Aţi văzut vre-odată o vacă venită seara de la păscut care nu poate intra în curte că e poarta închisă? Cam aşa e! Ar trebui ca fiecare restaurant sa aibă un poster mare cu o poartă închisă şi un apus de soare, aşezat în spatele artiştilor, ca să intre în ambient. Şi dacă vine invitatu' de la bucureşti şi vrea sa facă o poză cu o vacă care rage, în specificul bucovinean, să nu plece nemulţumit. "Şi acum, vom avea un moment de manele, anunţă artistul." Şi "Muuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!" Şi toată lumea manelistă de la şou rămâne praf. Era odată unu la clape care clăpănea cu o mână mai repede decât melodia şi cu cealaltă se scobea discret în cur. "Uite mamă, cânt la pian fără mâini!"

La noi prostia se administrează pe orice cale. În orice produs este o doză legală de prostie, după normele europene, pe care o inhalăm inconştient în doze mici si sigure. La unii efectul e mai evident, la alţii se manifestă mai pe la bătrânete. Acest fenomen se observă cel mai bine la cei duşi cu Domnul, la ăia care scriu pe poze "Isus te iubeşte" şi se roagă la par. A venit unu într-o zi să scoată o poză fotoşopată cu mecla lui aşezată într-un peisaj feeric de iarnă. Era iarnă în poză, retardu era în tricou şi avea un mesaj important pentru omenire: "Mare minune a creat Domnul" Într-adevăr! Mare! Eu mă mai mir şi acum. La ce înfăţişare de aproape om avea, mai bine scria "Ce banc mişto a făcut Domnul cu mine!!!!!" sau "Ce faţă de anus am!"

Mai este o categorie printre cei duşi cu Doamne Doamne. Purtătoarele de casincuţă, virgine, care se păstrează pentru noaptea nunţii şi care îşi scriu numele cu "Y" în loc de "I". Gen Tabyta, Lydya, Pyzda, etc, care vysează o yubire ca-n vys. Ele cred că cu aşa nume de scenă sexul în noaptea nunţii va fi mai excitant, mai ales când yuby o va da cu capu de toţi pereţii. Să curgă sânge!

Combinaţia între cele două fenomene? O slujbă de înmormântare live pe OTV. Popa se opreşte din cântat. Intră un pulac de publicitate.

Noaptea dintre nopţi

2010-01-07T05:30:00.000+02:00

Ce înseamnă de fapt revelionul pentru noi?

Prima etapă a unui revelion reuşit este gasirea unui loc adecvat. Adică mai pe inţelesul tuturor, cui îi futem apartamentul sau casa. De preferat casă cu geamuri de tablă, uşi de metal şi pereţi groşi de ciment, fără tencuială şi var. Cu cât seamănă mai mult cu un buncăr anti rachete nucleare, cu atât mai bine. Bineînţeles, rezervările le facem încă din iunie, ca să fim siguri.

Apoi pasul doi. Cu ce mă îmbrac? Doar tre' să impresionez femelele în timpul şoului. Poţi să tragi cu tunul în oraş, că nu gaseşti o costumaţie adecvată, suficient de elastica pentru dans şi rezistentă la petele de băutură şi borală.

Pasul trei. Umplem câte un rucsac cu băutură, de participant.

Apoi ne apucăm de treabă. Revelioanele cele mai faine durează minim 3 zile, asta dacă sunt condiţii. Nu poţi să bei şi să stai cu curu'n şant, că faci igrasie la oo, şi e naşpa. Trebe condiţii. Şi mai trebe unu sau una care să nu se îmbete foarte tare, care să aibă grijă de bunul mers al petrecerii, să pună lemne pe foc sau să mai întoarcă de pe o parte pe alta pe câte unu' care a cazut la datorie.

Revelionul trecut a fost magic. Am avut parte de trei zile de noapte totală. Plus eclipsă. Şi brad. Mă gândeam ca glumesc ăia când au zis că a căzut bradu'. "Care brad uăi? Pitt?" "Nu cuaie. Bradu' de Crăciun" A trebuit sa văd cu ochii mei, altfel nu credeam.

Anu' ăsta am făcut într-adevăr treabă bună. Dar după trei zile de băut şi chefuit, s-a făcut dintr-o dată dimineaţă. Ce a urmat, cu greu poate fi descris cu cuvinte. Voci răguşite murmurau abia desluşit: apăă, apăă, o cănuţă cu apăă... Haribo, sticle goale, coji de portocale şi hârtie igienică toată casa. Şi răniţii... Mai ceva ca la Omaha în 44.

Am făcut cunoştinţă cu toată lumea abia la final, când am început să ne distingem feţele unul altuia.

La mulţi ani!

Citate celebre din acest revelion:
1. "Ţin minte cand am ajuns miercuri cu Liviu şi Andrei la cabană"
2. "Femeia gonflabilă este cea căreia a reuşit Mişu sa-i umfle botu'"
3. "Am alergat in pula goală în jurul cabanei?"
4. "Clima pişonică sau patul cu robinet"
5. "Andrei îşi repară soneria"
6. "De câte femei este nevoie ca să shimbe un bec? Niciuna. Proasta poate găti şi pe intuneric"
7. "Mişu, te-ai căcat in budă la fete?"

8. "Jizăs Craist"

9. "Ce-i zice un bărbat nevestei sale care are amândoi ochii vineţi? Nimic. I-a zis deja de două ori!"
10. "Fie ca spiritul (sau spirtul) sărbătorilor de iarna sa pătrundă în casa şi in sufletul tău şi al tuturor celor dragi " Am mesageria plină de căcaturi de astea.