Pârâţâşnicov

Avem armată profesionistă, cu ofiţeri capabili să conducă şi soldaţi gata să moară pentru idealurile neamului românesc. Cel puţin pe hârtie. Ceea ce ne lipseşte este o armă capabilă să întoarcă deznodământul unei bătălii, şi să scoată din căcat armata română. Pe vremea lui Vlad Ţepeş, arma minune era ţeapa, dar atunci se putea folosi numai o ţeapă pentru un cur. Şi cum turcii năvăleau cam câte 120 mii de cururi, în fiecare campanie, este lesne de înteles de ce s-a renunţat la această armă. Industria de ţepe, făcea praf economia româniei. De la ţepe am trecut la pistolul Carpaţi, care trebuie să recunoaştem e o glumă. Mor inamicii prin tranşee, dar mor de râs. Nu poţi nici să te sinucizi cu pistolul ăla. Aşa că, vrând să spăl ruşinea armatei române, am creat arma perfectă: Pârâţâşnicovul. De fapt numele i l-a dat Indianu, în timp ce sorbea liniştit dintr-un pet de bere. Dar designul e al meu.

Pârâţâşnicovul este o armă uşor de întreţinut şi mânuit. Fiind vie, cel puţin pe exterior, se poate căra singură pe câmpul de bătălie, neîmpovorând astfel soldatul român. Se încarcă cu vreo două, trei ore înainte de bătălie cu fasole scăzută, un pet de bere, un borcan de iaurt, şi bile de rulment. Se agită înainte de folosire. Soldaţii inamici nici n-o să ştie ce i-a lovit. Arma este simplu de folosit. Pârâţâşnicovul are zece trăgace, iar în caz de suprapresiune, arma poate cere utilizatorului eliberarea gazului adunat prin comanda vocală "Trage-mă de deget", special adăugată din fabricaţie. Fratele mai mare al pârâţâşnicovului este pârâţâşnicovul de campanie, mai robust şi mai eficace împotriva maselor de inamici.

O altă armă de care are nevoie armata naţională este aruncătorul de pârâţâuri. Se încarcă cu varză şi bere, apoi ţeava se indreaptă spre tranşeul inamic, se aprinde un chibrit la gaura maro şi se trage de deget. Să ardă toţi fasşâştii inamici cotropitori. Arma poate fi folosită şi fără chibrit, ca aruncător de gaze. Pe vreme de pace poate fi folosită ca butelie pentru aragaz la popotă. Trebuie doar de introdus la gaura maro un chiftilnic cu rozetă sau pentru cei mai CURajoşi un degeţel.

Până o să pun la punct toate detaliile legate de ciorapul atomic, noua invenţie românească care o să nimicească adversarul până la neamul al şaptelea, vă urez o duminică paşnică. Spor la beşât!

Alcoolimpiada de iarnă

La noi anul are 104 săptămâni. Aproximativ. Că ne mai dă şi cu virgulă. Asta înseamnă că o data la trei zile, se resetează săptămâna şi o luăm de la capăt. Dacă socotim luni prima zi, asta înseamnă că miercuri seară, ieşim musai la o bere.

Aşa, ca idee, pentru că ieşitul la o bere e de domeniul fantasticului. Eu personal nu am reuşit niciodată să ies la o singură bere, oricât mi-aş fi impus. Poate să ies la prima bere. Aşa mai merge. Şi cum veştile bune circulă repede, ne adunăm toţi la Aşchiuţă, cam pe la ora 7, că e o oră magică. Aşchiuţă este crâşma noastră preferată, pe timp de iarnă, chiar dacă se închide repede, şi tantili alea mai ţipau din când în când la noi, că mai fărmam câte o sticlă, etc. Au ţipat până s-au prins că noi avem totuşi potenţial şi facem vânzare bună, orice ar fi. Şi au devenit prietenoase. Chiar ne-au întrebat odată, ce facem. Sincer nu ne-am fi aşteptat în veci la aşa ceva şi ne uitam uimiţi unul la altul: „Cuaie,... vorbesc cu noi!”

De obicei, ieşitul la o bere nu e foarte periculos. Asta DACĂ în ecuaţie intră NUMAI bere. Prima bere deschide apetitul, a doua şi a treia fluidizează conversaţia, de la patra încolo toate gagicile par bune, şi aşa mai departe. Lejer, toată lumea se simte bine.

Dar pe noi, ne mănâncă în cur de fiecare dată când ieşim. Şi cum limbricii se tratează cu tărie, pe lângă bere mai luăm şi o votcă. Sau două. Apoi îmi aduc aminte că am o rană urâtă în gât. Trătăm tot cu votcă. Votca după bere e anestezicul perfect. Nu mai simţi nikă, nici dureri de cap, nici umezeală la picioare, nici frig, nici gaura unde odată era un ficat. După ce combini astea două, restul chiar nu mai contează, cel puţin pe moment. În drum înapoi spre casă, care atenţie, e mai lat decât e lung, te mai întâlneşti cu unu, doi, şi cum sunt bucovineanii darnici, te mai servesc c-o gură de vin, că şi lor le-o fi greu să târâie petul ăla după ei. Şi iaca, mahmureala a doua zi, te face om cuminte. "Nu mai beau până mor." (adică incă 3 zile).

De-acu nu ne mai rămâne decât "... să ne pizdim sâmbătă seara..."

Sui la deal, cobor la vale!

Facem ce facem şi în loc să mergem în club la agăţat femele, facem ţuşti pe câte un deal. E sfârşit de săptămâna, deci tre să bem la altitudine. Săptămâna asta am ales Rarăul că nu am mai fost de mult pe acolo.

- Bă, cum îmi stă rucsacu'?

La care Liviu râzând:

- "Mda!"

- Las că îl repar eu pe tren...

De la zis până la făcut e cale lungă, totuşi. Şi riscam, dacă nu eram atent, să-mi bag paharu' în ochi, în loc să-l duc la gură. Aşa că am hotărât să nu mă mai ocup de el. Dă-l în ¤&%* mea de rucsac. Să aibă şi Indianu' în ce da cu şutu'.

Drumul, ca orice traseu pe munte, era în pantă. Acum trebuia sa bag textul ăla cu vrăjeala că efortul depus la urcat a fost incununat cu un peisaj mirobolant, de basm, pe care nu te mai săturai să-l priveşti. Era beznă ca-n cur, luminam cu frontala, era ceaţă, mi-era sete şi mă dureau picioarele. Graba nefiind mare totuşi, am ajuns la Cabana Meteo pe la două noaptea, cum îi şade bine călătorului. Ca să nu dormim cu burta goala, am servit cate un cinzeci cu "mon ami Mao". Cine nu-l ştie pe Mao, să dea un gugăl sărci. Apoi somn.

Cine nu l-a auzit pe Indian sforăind, mai are încă mult de trăit. Omul ăsta cănd doarme, se dedică total sforăitului, indiferent de condiţiile de cazare, presiune atmosferică sau sticle goale. Ultima dată am avut impresia că taie copacii în mijlocul pădurii, dacă vă puteţi imagina aşa ceva. Dădea aşa de aprig cu toporul, dobora stejaru', îl făcea butuci, suia butucii în camion şi îi şi transporta la eger. Singur. Echipa completă, ce mai. Dacă mai dormea vreo două ore îţi construia şi o cabană complet mobilată, cu verandă şi loc de făcut grătar. Mare om!

Sâmbătă a fost o zi ploioasă şi mohorâtă. De dimineaţă barolitrul a tot căzut, câte un cincizeci, câte un cincizeci, iar la amiază s-a declanşat furtuna în sticle. Să nu arunci un câine afară, nu altceva. Dar nu s-a plâns nimeni. Toate pânzele sus! Şi iar somn, şi iar solo Indianu' la tăiat lemne. De plimbat nu a mai fost nimeni în stare, din cauza vizibilităţii extrem de reduse. Abia vedeam la un metru de pat. Şi vorbind de pat, "Ah, Liviu????"

Duminică am încheiat socoteala cu Rarăul. Mulţumesc pe această cale doamnei Vica Ciobanu, de la Cabana Meteo, pentru ospitalitate şi pentru faptul ca ne-a suportat două zile. Sui la deal cobor la vale, sunt fudul şi mă ţin mare...

Schi la Gura Humorului

Din categoria "aia s-au născut pe schiuri, eu o să mor din cauza lor" relatez câteva aspecte legate de deschiderea oficială a pârtiei de la Gura Humorului.

Dar s-o luăm de la început:

- Merem la pârtie?

- Da bini.

- Fac săcărică?

- Normal!

Doar mi-am rupt de câteva ori curu' cu snowboardu' pe deal la Putna şi de-acum eram pregatit spirtual (nu am greşit cuvântul) pentru ceva mai modern. Trebuia să-mi rup cumva picioarele şi pe o pârtie amenajată şi cu nocturnă. Aşa că am luat rucsacul şi durerea de coaie cu mine, şi la drum băiete.

În faţa pârtiei, toată gloata s-a împiedicat de tanti Woodrea and comp, care numai nu terminau de mâncat căcat pe scenă. Ne-am infiltrat şi noi prin mulţimea entuziasmată care striga de bucurie: "Da-ţi bă drumu' la pârtie, futu-vă-n gură de mâncători de căcat.", în timp ce pe scenă ăia promiteau cu sârg: "Vom săpa adânc în groapa cu rahat şi ne vom unge pe la gură, poate ne alegeţi şi data viitoare, trăiască partidu' şi toţi cei ce se trudesc pentru binele lui, amin." Şi se aplaudau singuri.

În fine, s-a dat drumul la pârtie şi toţi s-au bulucit la bilete şi la telescaun. Apoi am urcat. Faină pârtie. M-am dat aşa, mai timid, nu că mi-era frică de pantele alea care mă ameţeau în cap, noo, mi-era să no stric cumva, că era nouă, şi trebuiau după aia s-o repare, s-o redeschidă şi mai trăgeau ăia încă un discurs de patru ceasuri, despre cum se mănâncă... ştiţi voi. Aşa că, am privit cum o fac profesioniştii. Că eu puteam să-mi leg scândura şi de cap, că tot aia era. N-am îngheţat deloc în vârfu' dealului şi nici nu mi s-au crăpat pantalonii în cur. Şi restul vâââââââj pe lângă mine. După ce m-am săturat de scheme cu placa (adică, să mă sui pe ea, s-o leg de picioare, să merg doi metrii şi să cad, etc), am luat-o în braţe şi am coborât vitejeşte exact cum am urcat. Cu telescaunul. Faină experienţă. Nu e ceva de povestit la nepoţi, când oi sta cu ei în faţa şemineului bând ceai şi luând pastile pentru reumatism, da' o spun numa' aici pe blog, că ştiu că nimeni nu citeşte ce scriu.

Jos, concert cu Zdob şi Zdub, care l-am urmărit lipit de cambuza cu vin fiert, aşteptându-i pe băieţii cu care am mers să termine de schiat. Ei s-au dat tare, că au cururi de fontă şi coaste de oţel şi preferă căzătura direct în cap, că e mai trendy. Să cazi în cur e de domeniul trecutului... Cam asta a fost pe scurt experienţa mea cu pârtia de la Gura Humorului.

În episodul următor, vă voi relata uimitoarele întâmplări ale unor bucovineni barabulari, scăpaţi într-un restaurant japonez, din Paris, la mâncat sushi.

O zi deosebita...

Dimineaţa e rece, atât de rece, că se văd floricele pe geamurile micii bucătării de vară. Giovani se dă cu greu jos din patul de fân şi când respiră, îi ies aburi din gură ca la cal. Îşi trage o păreche de izmene pe cracii goi şi porneşte cu repeziciune spre fundul curţii unde tronează o construcţie de scânduri lăsată puţin într-o parte ca turnul din Pisa.

Se întoarce triumfător după un sfert de ceas. Intră din nou în bucătărie şi îşi contempleză muşchii, în timp ce ascultă maneaua preferată de pe telefon. Are telefon cu manele, pe care i le-a pus un amic de pahar de pe calculatorul lui, ca ăla de la rădăuţi, ăla roacher de la poze, n-o vrut, că cică n-are manele.

Tricoul cu sclipici pute. Are un iz de luna trecută, dar merge acoperit cu ceva mai mult parfum original Dolce&Gabana, luat de la ţiganii din bazar. Ileana oricum nu are un simţ olfactiv aşa de bine dezvoltat.

Azi e o zi deosebită. Nu e trecută în calendar cu roşu, că proştii aştia din românia îs prea proşti să percepere o asemenea sărbătoare. Nici popa nu a pomenit de ea. Iubirea pluteşte în aer. Azi e ziua îndrăgostiţilor care se iubesc. Şi trebuie sărbătorit la oraş, aşa cum se cuvine. Cu chiţa.

Ileana îl aşteaptă deja în frig. Când o vede, se transformă în alt om. Muşchii de la geacă se umflă ca la comandă iar mersul i se schimbă brusc astfel încât să se vadă bine adidaşii cei albi. Se agită ca un pepsi. Ca şi cum Cupidon l-ar fi înţepat în cur cu săgeata lui fermecată. Ileana îl priveşte visătoare şi râde ca proasta la glumele lui în italiană. Nu înţelege multe din ce spune, dar e amuzată de mişcările ritmice ale belciugului din urechea lui dreaptă.

Drumul până la rădăuţi nu este lipsit de incidente. În aftobuz, Giovani dă nas în nas cu Florea, zis Vandam, un vechi duşman al lui Giovani. Vandam, ăsta, avea prostul obicei de a se lua la mardeală cu toată lumea după ce trăgea două rachiuri şi-şi aducea aminte de filmele cu karate văzute pe video în anglia, pe când se ocupa cu ciordeala din magazine. Între cei doi au loc câteva urări de bine, cu sufixul "mă-tii". Muşchii se încordeaza şi mai tare.

În rădăuţi, e şi mai frig. Giovani n-are căciulă, că oricum nu are ce acoperi. Din cauza gerului, un muc îi îngheaţă pe buza superioară, dar asta nu-l deranjează. Ajunge într-un final la ţintă. Chiţeria e plină de pocăiţi cu minţile spălate, la fel de italieni ca şi el, care manâncă prăjituri şi rânjesc fasolea unul la altul. De la căldura din interior, creierul i se dilată până la dimensiunea unui bob de mazăre, şi dintr-o dată devine inteligent. Dar inteligenţa nu ţine de foame şi Giovani face o comandă:

- Douî chiţa. Cu bulion chiparat.

Plăcerea lui.

Ileana e îngrăgostită de el. Îl soarbe din priviri. Îl iubeşte chiar dacă ultima oară nici măcar nu i s-a mai sculat de beat ce era şi ea a trebuit să se joace cu degeţelul. E atentă la fiecare gest al lui. Îl admiră. Dar pâna la un punct... Femeile din satul său, alea neduse în italia, sunt duse cu sorcova în extrasezon şi nu prea au admirat foarte des o biserică pe dinăuntru.

Chiţa soseşte cu ceva întârziere. Giovani nu-şi poate lua ochii de la ţâţele chelneriţei. Ileana observă gestul lui nesăbuit, privirea hulpavă şi neştiind ca asta este o reacţie normală a unui mascul neghei, îi fute o sticlă de ketchup piperat peste bot. Se ridică de la masă urlând ca o disperată şi adresându-i câteva urări de bine mamei lui, dispare. Giovani se ridică şi el de la masă şi iese valvârtej din chiţerie. Din greşeală şi viteză se împiedică de duşmanul său Florea Vandam, care se enervează şi îi fute şi el un pumn în bot, sporindu-i astfel borşul care acum curge ca din streaşină din nas.

Azi e o zi deosebită. Şi se pare că totuşi e trecută cu roşu, dacă nu în calendar, măcar pe tricoul cu sclipici şi pe geaca cea cu muşchi a lui Giovani.

Hepi velăntainz dei! Iubirea adevărată nu cunoaşte frontiere.